Liniștea dintr-o adiere de aripă de înger...

Mi-am amintit cum, în copilărie, cînd, pe neașteptate, ne scutura pe vreunul un fior, aproape ca un spasm, din creștet până în tălpi,  pe care nu-l puteai explica nici prin adiere de vant, nici prin sperietură sau altă emoție... noi, copii, obișnuiam să spunem, senin: ”A trecut un înger pe lângă mine”

Unii oameni intră în  viața ta ca o adiere de aripă de înger. Printr-o întâmplare în care, dacă ești semndefoc, mai ales, sufletul se aprinde în afara, înaintea rațiunii. Fior, scuturătură, tulburare. Inexplicabil, neînțeles. O întâmplare rară și prețioasă. Scânteie de trăire rară, care nu se aprinde de multe ori într-o viață de om. Uneori, doar o dată. Se poate și niciodată. Care nu se confundă cu nimic din ce-ai mai trăit, sau care  putea fi explicat prin vreo reacție neurochimică care să ducă totul în banal pur senzorial.

Dar, când încetezi să te zbați să înțelegi ceea nu se cere înțeles, ci doar lăsat să fie, te trezești că inexplicabilă stare de senin și-a găsit dintr-o dată casă bună și primitoare în sufletul tău. 

Atunci, îți vine să spui, fără alte întrebări, precum copiii: ”A trecut un înger pe lângă mine”. 

Un an luminos și plin de iubire ca în adierea unei aripi de înger!

Să fiu responsabilă pentru fericirea mea!

Imi tot revine în minte un citat, pe care l-am redescoperit în noiembrie, o întrebare, de fapt:

”Și ce ați face, dacă Dumnezeu vi s-ar arăta și v-ar spune: Vă poruncesc să fiți fericiți pe acest pământ, câte zile veți mai avea. Ce ați face atunci?” (Richard Bach – Iluzii)

Îmi vine să cred că, ne-ar speria așa de tare această posibilitate, încât am începe să înșirăm  argumente despre ce ne împiedică să fim fericiți. O listă, mai lungă sau mai scurtă, despre dezamăgiri, eșecuri și neapărat despe contexte potrivnice și despre contribuția celorlalți la nefericirea noastră. Ceea ce nu face decât să ne fixeze convingerea ca dacă ceva, altceva, altcineva...s-ar întâmpla, atunci, noi...

Să ceri cuiva să fie responsabil pentru starea ta de bine, pentru fericirea ta, poate fi copleșitor pentru oricine. Și, atunci celuilalt nu-i mai rămâne decât să fugă departe. Mai devreme sau mai târziu va pleca, pentru că se va simți nefericit, epuizat, furios și revoltat să te tot facă să te simți în siguranță, mulțumit, încrezător și fericit. Într-o zi va descoperi că asta nu-l mai face fericit.

Frică de dispariția fericirii, mai ales de felul în care vom face față pierderii surselor exterioare de care legăm starea de fericire, uneori, chiar înainte de a le avea, ne conduce, doar aparent paradoxal, spre evitarea și respingerea a ceea ce ne-ar face fericiți.

Simplificat, frica de nefericire ne ține departe de fericire.

E o întrebare bună pentru ultima zi din an. Sau pentru prima zi din an.

Dar s-ar putea să fie și mai valoroasă dacă încep să găsesc un răspuns, în fiecare zi.

Ce-aș face, azi, eu....

Pentru că, nu-i așa, doar în noi găsim toate răspunsurile?

Să mă bucur de toate și să păstrez încrederea că pot face față fericirii, în aceeași măsură ca și nefericirii, succesului ca și eșecului, împlinirilor ca și neîmplinirilor.

Pentru că, nu-i așa, toate ne sunt date într-o viață de om. Nu putem schimba asta. În cele din urmă, putem schimba ceva doar în modul nostru de a fi, de a gândi, de a acționa…

Acesta e un posibil prim răspuns, al meu, pentru mine, azi, la întrebarea ”Ce-aș face dacă”....

  

Intensitatea cu care descoperim că lucruri pe care credeam că le știm, pentru că le-am auzit, le-am citit, le-am rostit au o nouă forță, o nouă lumină și sunt, dintr-o dată mai clare, mai simple, mai calde, mai luminoase, e un semn că au căpătat substanță în tine. 

Că, au trecut din ceea ce cunoști prin ceea ce gândești, în ceea ce simți și că ești pregătit să și aplici.

(Mhm, postarea asta, n-a știut de la început unde-i este locul în toate spatiile astea de expunere în care mă foiesc eu. Dar acum, că am adus-o la marginea lumii, se simte mai...acasă :).

aceeași mărie în altă pălărie...

Mi-am amintit de o vreme în care, în vreo 6 ani, am schimbat vreo trei locuri de muncă. Șase ani de începuturi și sfârsituri, care nu încap într-o singură poveste.
Deși, aș putea să pun doar titluri sintetizatoare, cu subtitluri sugestive, pe secvențe de imagini extrase din fiecare poveste. Dar, azi, nu fac nici o retrospectivă... Azi mă amuz de mine.

Unul dintre beneficiile secundare, binevenite pentru bugetul de subzistență, s-a dovedit a fi că nu era nevoie sa îmi cumpăr haine sau papuci decât dacă se destrămau, rupeau. Pentru că, tot schimbam mediul, de lucru, de viață, aveam o înfățișare, mai bine zis o înveșmântare mereu nouă, în piese de bază, că ciorapii :) și accesoriile le mai schimbam, pentru cei care abia intrau în contact cu mine. De fapt cu... arătarea mea.

Mi-am amintit, zâmbind, de acest lucru, acum, când mă urmăresc în incursiunile săltărețe, din sezonul toamnă/iarnă, în diferite spații online.

Că, așa tot mi-a zis mie o prietenă, că neapărat să încerc, să renunț la afirmarea încăpățânată și repetată a refuzului meu argumentat prin lipsa de interes pentru expunere de sine inutilă în neant, ori pentru vânătoare sau pescuit de vise în online.

Că eu pierd, că am să văd câte chestii și lume interesantă, deșteaptă există dincolo de vârful nasului meu menținut în cercul restrâns realității imediate si tangibile altfel decât prin taste, logări și parole.
Că, de ce să  nu dau o șansă acestei lumii să vadă ce deșteaptă, interesantă și amuzantă pot fi eu.

Nu o mai contrazic, din moment ce am dat curs, într-un context de mult timp liber, lehamite, dorința de evadare în altceva, provocării ei constante și tenace, dar mă întreb dacă nu se va contrazice ea, măcar în ceea ce mă privește.

Da, da, să revin, cam așa e. Mă tot flutur cu ceva accesorii noi,  la aceleași veșminte de gânduri. stări și emoții..  Poate doar cu ceva diferențe de culoare și strălucire date eșarfe, cercei,  mărgele, pardon, trăiri, motivații, experiențe noi.

Dar, eu sunt tot eu. Și asta ar trebui să fie un gând liniștitor, nu-i așa?
Ca și sentimentul că toată această...foire de colo colo pe bloguri, site-uri si platforme de socializare - e un fel de risipire, de timp, de emoție, dar ar putea duce și înspre adunare și reinventare. Nu pentru ceilalți. Pentru mine. Dar, cu siguranță și prin ce pot descoperi. La ceilalți. Pentru mine.

Până la urmă, strategia cea mai bună de ieșire/depășire a unei situații e cea pe care te simți în stare să o pui în aplicare. Fie și printr-o paradă pe diferite podiumuri virtuale. Cu condiția să fii atent și să echilibrezi balanța, când strategia nu se dovedește utilă, sau când și-a împlinit scopul.

Miracol redefinit

Și miraculosul se redefinește, o dată cu trecerea timpului.
Ajungi să pui eticheta miraculos pe...normalitate. E un gand pe care l-a mai frământat mintea mea.

Azi, mi-am amintit, cum în copilărie, lucrurile simple purtau mereu în ele un strop de  miraculos. Și ceva magie. Și produceau atât de multă bucurie pură în sufletul nostru..
Și, poate că da, asta e ceea ce pierdem – capacitatea de a simți miraculosul din viața noastră.
În toate lucrurile simple, în întâmplările obișnuite, în banalul cotidian.

E un miracol (e uluitor, extraordinar, admirabil) că am mintea întreagă (asa zic eu, cine să mă contrazică?) și că mă pot bucura de ninsoare, de zăpadă, ca un copil (de exemplu). La fel de miraculos mi se pare să iubești, să te îndrăgostești cu memoria ștearsă de toate rănile, fără teama că vei suferi din nou. Doar amețit de magia care si-a găsit din nou calea să-ți deschidă inima în încredere și dăruire.

Și, dacă simt asta, nimic nu e pierdut!

Un alt mod de a mă întoarce spre mine...

M-am tot agitat si m-am foit si m-am lăsat mestecată de gânduri, până am spart un glob de lustră.
Na,  am zis – s-a dus ghinionul. Ducă-se cu toate spiritele umbroase, neguroase,  care mă tot freamătă în ajunul trimbițatului sfârșit de lume (că atunci era). 

Și parcă nu a fost de-ajuns a sarit naibii și siguranta. Aia de la tabloul electric, slavă domnului!

Semne de sfârșit lume . 
Când nici lopata grea sub zapada, nici sunetul paletei izbind cu foc  și praf în  mocheta....cand  ti se sparg lucrurile în mana și-ți mai sare și siguranta din senin, e gata !– semn ca tre sa te oprești. Din orice făceai.

Acum sunt plictisită, obosită, cam buimacă. Și nu-mi trebuie nimic.
 Somn, poate. Apă, poate. 

O carte, poate. Să mă plimb prin zăpadă, poate. 

Să mă privesc în oglindă și să zâmbesc bland-duios. 
Să las prietenii să îmi vorbească din nou.

”Sapă numai, sapă, sapă
până dai de stele-n apă.”

Nu mai bine aștept noaptea, mă întind în zăpadă si privesc cerul?  

Zău ca da....Ce atâta efort, agitație și tevatură.

Ia, să stau eu linistită. 

Să sape cine-o vrea. 

Până la umă, mi-am amintit. 

Sunt, și eu sunt, o stea. Caldă, luminoasă, strălucitoare.

Să sape cine vrea să mă găsească.

Ce e cu exibitionismul ăsta? Ce e cu disperarea asta? Ce e cu frământarea asta sterilă? De parcă se termină viața, lumea, timpul.

Târg, piață, vânătoare, pescuit, războiul sexelor. Bleahhhh.

Ducă-se, nu e de mine.

(notă: acesta este concluzia ciudată și  finalul, la fel de ciudat, a unei călătorii de vreo 2-3 luni în iluzoria lume virtuală a unui site de matrimoniale. O lume în care te poți amuza, distra, învăța câte ceva.
Ihm, costurile de timp risipit s-ar putea sa fie cam mari, dar... să lăsăm lucrurile așa, că de mers nu poti merge decât înainte.

O lume în care te poți pierde. Depinde de cine dai. Că, da, poți să dai peste fix exact de cine ai nevoie ca să afli ceea ce, poate știai deja, dar ai uitat, ceea ce știai în mintea ta, dar nu era total în conștiența ta.

Da, am (mai) aflat (și) că mă pot pierde într-o scânteie. Că devin semn de foc și mă las să ard până mă fac cenușă și tot nu-mi ajunge. Că ceva din mine mă tot duce în întâmplări așezate pe drumul spre nicăieri.

Mai rar se poate întâmpla să dai de o ușă cu dus întors în realitate ținut(ă) de mână. Da când te uiți la Teo, zici că e doar o iluzie cu final amânat.

În rest - provocare de trăire în dorul lelii .

Încă nu râd de mine. Da mi se duce colțul gurii a zambet și vorba a dulce ironie. Nici nu mai plâng. Nici nu mă îngrijorez, rușinez, blamez, înduioșez de mine, sau sa imi plâng de milă. Asta ar mai fi!

Doar, punct! Pas înainte.
Se cade să îmi amintesc ceea ce sunt, am trăit, am învățat.
Și, uite asa, m-am  întors în locul unde frica nu tremură în nici un gând.
Și unde îmi pasă, dar nu mă tem că pierd ceva, sau pe cineva.

Împrietenirea cu apa - o altă lecție de viață

Frumusețea lecțiilor învățate este că rămân în tine, măcar în miez, măcar în firul de unde știi că, oricând, poți să parcurgi drumul înainte înapoi și ești conștient din ce punct e nevoie sau vrei sau poți să o iei de la capăt.

Asta e o lecție pe care am primit-o în dar, într-o experiență de împrietenire cu apa. E adevărat,  într-un moment de grație, ca orice moment în care are loc întâlnirea dintre ceea tu ești pregătit să trăiești,să oferi,  cu ceea ce ești gata să primești și ceea ce îți este oferit.

Cu apa așa e!

Important este să rămâi conștient de limitele tale și să nu cazi în capcana aroganței sau a unui fals sentiment de atotputernicie și omnipotență  în fața naturii.
Nu poți să arzi  etapele sau să crezi că dacă știi unde e capătul drumului poți sări direct acolo.

Da, ceea ce știu acum, e că, în orice moment te apucă iar bâzdâgul nesiguranței, fricii, controlului, neîncrederii, durerii, poți să te oprești, să respiri și să o iei de capăt, de acolo de unde știi deja, că simți dorință, încredere, bucurie. Sau, măcar de acolo de unde te simți liniștit și împăcat cu tine.

Iz de sărbători....

”Mă duc acasă de sărbători!”  îmi spunea un prieten, cu glasul încărcat de freamăt născut din promisiunea căldurii ce-l va înconjura, pe care o va primi în curând.

M-am bucurat pentru el. Și i-am urat din suflet, dar nu suficient în cuvinte, nici nu cred că avea nevoie, să simtă, să trăiască, să respire, să se încarce de această trăire.

Mai târziu o scânteie mi s-a aprins în gând întru înțelegerea a ceea ce simțeam, de câteva zile, fără să pot pune în cuvinte.

Da, asta e ce îmi bătea la ușa trăirii ce se cerea pusă în cuvinte - eu nu mai am nici o...acasă.
Și nici un loc spre care să pornesc cu nerăbdare, cu freamăt și bucurie. Nici un loc în care să mă aștepte căldura din sobă, îmbrățișarea caldă a celor care te iubesc orice ai fi.

Că, într-un fel, am străbătut drumul până la marginea ultimă a...singurătății.
De aici încolo, ce să faci, unde să înaintezi, unde să te întorci?
Rămân și mă privesc ca într-o imagine apărută pe o apă înghețată.
Pentru că trăirea să nu devină spaimă ferecată în adânc.

Ciudat, nu mă doare, nu mă sperie, nici o disperare nu se revarsă lacrimi. 

ora de recapitulare - 4

4. ”Nu vă îngrijorați de ziua de mâine, căci ziua de mâine se va îngrijora de ea însăși. Ajungă-i zilei necazul ei”.

Să trăiești fiecare zi, pe rând, nu e o lecție ușor de însușit.

Ne aducem creierul la marginea imploziei sub presiunea gândurilor iraționale, ne risipim echilibrul în emoții sumbre, istovitoare, imaginându-ne scenarii, făcând planuri, căutând soluții la presupuse probleme din viitor, chiar dacă ele par că au un miez în prezent.

Ne așezăm singuri săbii deasupra capului, avem grijă să urcăm bolovani de sare pe colțuri de dulap, pe streșini.
Suntem creativ și efervescenți în direcția apărărilor, ne lăsăm mânați de iluzia controlului.

Dar, dacă ești atent, viața îți dă ocazia să constați că, de la o zi la alta, orice situație capătă noi perspective. Uneori, ea se transformă prin apariția unor elemente care conduc spre un deznodământ la care nici nu te-ai gândit.

Alteori, chiar dispare din...actualitatea nevoii, impulsului, ipotezei.

Dacă nu ți s-a pierdut  umorul, răsufli ușurat și te amuzi de câte griji, de câtă frământare, de câtă energie ai consumat...
Dacă rămâi în această atitudine, de încredere,  relaxare interioară și umor, reușești să trăiești fiecare zi pe rând, într-o stare care te eliberează de crispare, încrâncenare, disperare și neputință.

Asta nu te va feri de evenimente neplăcute, nefericite, dar te va scuti de trăirea lor înainte de a se întâmpla.

Anul acesta așa a început pentru mine sub semnul incertitudinii și a lucrurilor (mă rog, situații, relații...) ajunse în capăt de linie.

Cu siguranță, am avut nevoie de asta ca să învăț cu adevărat,  să fiu în stare, din interior spre exterior, dinspre simțire spre gândire, să las lucrurile să își urmeze cursul, iar eu să fiu prezentă în acest curs.

Ora de recapitulare - 2 și 3 (în 1 )

2. Nimic nu e întâmplător. Fiecare întâlnire (cu o persoană, cu o situație) are o semnificație în sensul devenirii tale.

Și dacă nu reușești să deslușești acel sens, ce poți să faci?
Rămîi în ea, te detașezi de ea, sau te păcălești, umpli un spațiu gol în mintea ta cu vreo concluzie care să îți facă suportabilă neînțelegerea?

Sau accepți lucrurile ca atare și mergi mai departe cu gândul că nu, încă nu ești pregătit să vezi, să înțelegi, să trăiești.
E și asta o alegere, cu condiția să o faci treaz și responsabil, să îți (re)cunoști și să îți accepți limitele. Sau, mai bine zis să accepți, conștient și responsabil, consecințele alegerii tale de a trăi în cu descoperiri de sine pe care nu vrei să le lași să intre pe drumul transformării de sine.

Punțile de înțelegere și trăire deschise în calea ta nu sunt întotdeauna ușor de găsit, clar de văzut, sau inevitabil așezate sub pasul tău.

Mai devreme sau mai târziu, ceea ce e dat să se întâmple, se va întâmpla.
Ceea ce ești pregătit să aduci în pragul conștienței tale, va scânteia.
Ceea ce ești pregătit să primești,  să înțelegi, să trăiești, va lumina o nouă cale pe drumul devenirii tale.

3. Când ceva se termină, se termină.
Azi, simt nevoia să nuanțez acest adevăr:
Până nu se termină în mintea, în sufletul, în simțirea ta, nu s-a încheiat.

Ora de recapitulare - 1

Ce recapitulez, azi?
De fapt, rememorez, aparent fără legătură cu vreo nevoie actuală.

1. Să-ți propui, sau să crezi că tu poți schimba pe cineva este o utopie. Ca să nu spun cea mare prostie. Nimeni nu poate schimba pe nimeni. 

Orice tip de relație,  mai ales cele din sfera celor de cuplu, intră pe cale de disoluție, când, unul sau altul dintre cei doi, e mânat, de la început sau dintr-o anumită etapă, de această tendință reconstructiv-reparatorie a celuilalt.
Când unul sau altul intră în relație cu acest gând iluzoriu, că are capacitatea de a schimba sau dreptul de a pretinde vreo schimbare celuilalt, relația devine terenul unor lupte cu efecte distrugătoare, în ambele tabere instituite ca părți aflate în război.

Când, te auto-înscăunezi în rolul de reparator-salvator al celuilalt, nici nu știi cum și când te trezești aruncând în capul celuilalt reproșuri și acuzații de nerecunoștință și lipsă de apreciere, punându-i în cârcă responsabilitatea unor alegeri care sunt ale tale.

Doar ceea ce se trezește în tine ca nevoie firească de transformare, în sensul devenirii proprii, nu a ajustării la  la ceea ce ți se cere în vreun fel sau altul.
Uneori, doar îți imaginezi că ți se cere, pornind de la presupuneri, pe care nu consideri necesar să le verifici.
Uităm, sau nici nu înțelegem,  că realitatea din mintea noastră nu e neapărat realitatea din mintea celuilalt.
Uităm, sau nici nu înțelegem,  că rădăcina propriilor noastre reacții, comportamente, se cere căutată în nevoile noastre emoționale, nu ale celuilalt.

Tocmai mi-a venit în minte imaginea unui univers populat de cioplitori în piatră, fiecare dând cu dalta în stânga și în dreapta, în orice piatră îi iese în cale, dintr-un fals sentiment că menirea ta e să îi re-creezi pe ceilalți după chipul și asemănarea cine știe căror imagini din mintea ta. Sau, să te ajusteți pe tine după vreun cerut sau necerut pat a lui Procust.

Se tot spune că drumul corect al transformărilor reciproce pornește de la întrebarea ”Ce poți, ce simți,  ce ești  dispus să schimbi la tine, în tine, pentru devenirea ta, nu pentru celălalt?

Oricine ar fi celălalt! În libertate și conștiință de sine, nu în supunere din frică sau dintr-o proastă înțelegere a ființei și rolului tău.

Ora de recapitulare - Preambul

imagine de pe http://mojajoga.wordpress.com/

Oricât spui că ai învățat o lecție, din când în când, se cere o recapitulare. Uneori, chiar rămâi  corigent(ă) și te apuci din nou de învățat. Și, dacă tot nu te trezești, repeți la nesfârșit clasa, până te trezești, sau ți se tocește capacitatea de simțire întru trezire în direcția respectivă, ori, dar asta e mai greu, viața se lasă lehamite să îți tot ofere miezuri de iluminare și deschidere în tine.

În experiența trăită sunt adevăratele lecții.  Poate că ceea ce am citit, am învățat m-a ajutat să înțeleg sau să parcurg mai ușor un drum. Dar, doar ceea ce trece prin tine și devine un nou înțeles, e singura lecție care contează.

uite strada, nu e strada...

Parcă locuiesc într-un oraș bombardat!!!

Ca în mai multe orașe din țară, se apucară unii alții de reabilitat, de modernizat, de construit. Nu stau să judec momentul, calitatea sau viteza cu care se realizează toate.

Am dat să mă enervez de praf, de noroi, de zgomot, de haos, de șanțuri săpate în aceleași locuri pe unde, cu vreo doi ani în urmă, s-a mai trecut o dată cu excavatorul pentru construcția reabilitării. Am dat să mă lamentez, că cine știe cât va dura, că se anunță o iarnă lungă și grea. Mă mai întrebam și dacă cineva urmează totuși un plan, nu de alta, dar șanțurile astea par să răsară la întâmplare, pe unde a scăpat unul sau altul târnăcopul și nu mai speri că ele se vor întâlni în logica vreunui proiectant cu o viziune de ansamblu.

Nu m-a ținut mult enervarea.
Ba m-am trezit că încep să mă amuz, ba chiar să mă bucur, ca de o experiență interesantă.
Păi, nu-i așa? Nu e interesant să afli, văzând și pășind, pe ce variantă de drum vei ajunge la destinația ta?
Și, dacă petreci mai mult de oră pe unde ai tu treabă, nu ai certitudinea că vei parcurge drumul înapoi pe același traseu.
Pentru că de la o zi la alta, chiar o oră la alta, dai peste alte șanțuri, alte gropi, alte străzi închise.

La urma urmei e un exercițiu bun de ieșire din rutină, flexibilizare, și creșterea toleranței la incertitudine.

Uite așa, din exterior spre interior, ajungi să îti ții ochii deschiși să nu dai prin gropi, mintea trează să nu te înțepenească în fața vreunui indicator de drum înfundat, îți redimensionezi reperele de timp și devii îngăduitor și împăcat cu toate.

Că doar, până descopăr vreo vrajă prin care reconstrucțiile să se facă peste noapte, ce pot să fac decât să deschid perspective, atitudini și drumuri noi, diferite, în mine?

Dragul de Nichita...

CINTEC

M-a uitat Dumnezeu, gîndindu-mă,

pîna cînd gîndul

mi-a devenit trup.

M-au uitat frunzele

adumbrindu-mă,

pînă cînd nevăzutul

mi-a devenit văzut.

Stau ca și cum cineva

ar trebui să-și aducă aminte de mine

și-ntre timp, ros de aer și nins

mi se stinge lumina-n oricine.

Azi nu sunt ...

Desi, primul meu gând a fost să scriu...Azi sunt misandră.

Doar că nu pot fi așa, niciodată nu am simțit așa, în accepțiunea de repulsie patologică față de bărbați.
Nu am fost creați să ne urâm.
Nici să ne ucidem, unii prin alții,  în lupte fără sens.
Nici să ne căutăm să ne completăm ca jumătăți.

Ci, doar să împlinim iubirea din noi în întâlnirea fără seamăn a unui întreg cu alt întreg.

Fii ceea ce ești

Probabil că aș fi putut să o găsesc oriunde, oricând, această poveste. 
Eu am găsită printr-o cărticică de a lui Adrian Nuță, într-un moment în care mă tot întrebam ce ancore de conectare la prezentul continuu să mai așez în mine.

Uite una tare de tot, mi-am zis eu, după o irezistibilă și sănătoasă porție bună de râs:

Un maestru Zen a fost întrebat de un discipol:
- Unde ai să fii peste 100 de ani?
- Am să fiu bou și am să stau pe malul unui râu, a răspuns acesta.
Discipolul a întrebat imediat:
- Am să pot veni cu tine?
- Dacă vii cu mine, nu uita să aduci și o legătură zdravănă de fân.

Viața e un spectacol fără asemănare, vorba dragului de Nuță. Iar când rolul tău e spontan, când înțelegi că nu știi ce va simți celălalt și nici nu urmărești ca celălalt să simtă ceva - ești autentic în rolul tău. Oricare dintre rolurile din viața ta.

Viața e frumoasă. Nu înseamnă că este și ușoară. Mai ales când te lovești cu capul de pragul de sus, după ce ai crezut că ai învățat lecția asta.
 Acel prag care îți tot amintește că în tine e înțelegerea, că pe tine, la tine, în tine ai de lucrat. Zi după zi. Ca să poți intra în orice contact uman capabil de comunicare onestă. Acea comunicare care îți permite să fii exact ceea ce ești. Fără teamă, fără așteptări, fără proiecții.

Ce ați face dacă....

Oricât mi-am dorit să duc la capăt două postări începute și neterminate, în mintea mea un singur gând freamătă.
Este un citat care mi-a intrat în ochi dimineață și de atunci mintea mea tot îl mestecă, îl rostogolește, îl privește pe toate părțile, îl lasă în vreun colțișor, dar el nu stă locului,  vine mereu în conștiența mea. Se cere spus, fixat, luminat, trăit, simțit.

”Și ce ați face, dacă Dumnezeu vi s-ar arăta și v-ar spune: Vă poruncesc să fiți fericiți pe acest pământ, câte zile veți mai avea. Ce ați face atunci?”

Singurătatea - buna mea prietenă...

Niciodată nu mi-a fost teamă de singurătate.
Nu în sensul în care să mă înconjor de oameni sau să mă arunc în vreo relație împinsă din spate de teama de acest sentiment. Sau de această stare.

Sunt perioade, multe și lungi în viața mea când am căutat-o, i-am fost recunoscătoare. Pentru că mi-a dat timp să mă regăsesc, sau să lenevesc, să mă rup de condiționările sociale, să-mi găsesc energia pentru a călători, de la marginea lumii mele, în mijlocul ei.

Singurătatea mi-e bună prietenă.
Pentru toate momentele în care am căutat-o, am savurat-o, am stat la șuete îndelungi cu mine însămi, sau afundată în gânduri, ale mele, sau ale altora, așternute prin cărți.

Pentru toate momentele când am căutat-o, pentru că nu simțeam nevoia să mă împart, în timp, gând și vorbă  cu altcineva. Sau nu suportam prezența altcuiva, care m-ar fi putut (sau nu, cine știe) determina să nu mai fiu eu, să pun o mască sau măcar un zid dincolo de care nici cel/cea mai bun/ă prieten/ă nu ar fi avut acces.

Fie pentru că eram prea tristă, în suferință, și doream pur și simplu să zac în durerea mea.
Fie pentru că, se întâmplă și așa, să nu am chef să vorbesc, să zâmbesc, să fiu atentă, să răspund, să mă conformez unor convenții prescrise social.

Singurătatea nu m-a împiedicat să fac lucruri pe care mi le-am dorit sau mi-au plăcut.
Deși, bineînțeles că uneori mă cuprinde așa un val nostalgic despre ce frumos ar fi să împărtășesc cu cineva entuziasmul, bucuria, liniște, neliniștea vreunui moment care face singurătatea să devină stingheritoare, nesuferită, nedorită și neavenită. Dureroasă, chiar.

De la o vreme am apreciat-o și valorizat-o prin comparație cu...singurătatea în doi. O expresie banalizată prin folosire excesivă și în afara conștientizării depline a semnificației ei. Deși, e prezentă, există, e trăită de mulți.

Dar, da, am fost mereu convinsă, prin toti porii,  prin toate sinapsele, si în miezul celulelor, că singurătatea în doi nu încape în nici o negociere cu mine, în nici o alegere.

Deși, ca să fiu sinceră, nu știu de ce, tot a fost nevoie să fixez acest lucru în conștiența mea prin trăire pe propria-mi piele. Mă și mir, zău că da,  că pielea mea e tot catifelată și netăbăcită de ceea ce am tot pus-o să îndure.

Singurătate, buna mea prietenă, să nu fii tristă. Așa s-a întâmplat.
Pot să trăiesc cu tine, dar si fără tine.
Nici iubirea de tine, nici frica de tine nu îmi animă trăirile sau acțiunile.
Nu te chem, nu te cocoloșesc, nici nu te alung din vreo disperare. 

Intuitivul yahoo - sursă de umor involuntar!

Cred că și-a revenit!
Abia ce mă așezasem la pescuit de perle de-ale yahooemail- ului îmbunătățit cu google translate, sau cu ce o fi fost, că nu mă pricep. Că așa se tot laudă și se chinuie să devină din ce în ce mai....intuitive.
Mă rostogolesc de râs zău că da, de așa un termen, prin excelență asociabil ființei umane (în special în forma de manifestare și exprimare yin, na!)  așezat ca pretenție și aspirație pentru circuite computerizate. Care să ce? Să intuiască intentiile, să îmi faciliteze descoperirile, să vină în întâmpinarea nevoilor. Măi, măi!

Dar, cum spuneam, se pare că yahoo-ul a renunțat să mai fie intuitiv. S-o fi rușinat si el.
Păcat, că am apucat să culeg doar câteva dintre cele, așa de haios, intuite de el.

Iată, așadar, cum m-am trezit clipind des a încercare de înțelegere a textului pus ca subiect în câteva email-uri trimise sau primite:

1. orar finală - wow, zic eu, ce doamne iartă-mă, am trimis, că doar nu sunt organizator de meciuri și nu știu eu. Ei, era un biet orar final, ca să știe cine avea de primit că am gătat de aranjat planificarea.
2. Caz în CA NU ai Vazut - mă rog asta e cam simplut, cred că se putea o variantă și mai intuitivă pentru  avertizarea de trimitere a unui link pusă în subiectul ”În caz că nu ai văzut încă...”
3. Prăjitura simpla ce e ACUM de îngrijire, în partea de sus la noi :) - îmi zice o prietenă, cică, de mă întrebam ce s-or fi apucat aștia să mai inventeze și  pentru stimularea, intensificarea sau diversificarea căror senzații.
4. Mă Duc să mânânc 2 simpla - cică i-am răspuns eu, că prăjitura îngrijită în partea de sus la ei, era prea supercalorizată pentru gustul și lupta mea consecventă împotriva tentațiilor. Așa că i-am zis, ferm, să-și tină prăjitura departe, că eu mă duc să mănânc 2 mere. Că despre asta era vorba, despre o rețetă intrată recent în topul preferințelor porumbeilor - Prăjitură cu mere, aflată acum în top la noi.
5. Fată cu capu statusul de ceva vreme. (asta era intuitiva traducere pentru concluzia despre o temporară stare pe care am dorit să o fac cunoscută unei prietene.  Dar, când am văzut dihania intuită de yahoo, m-am repezit, răsuflând usurată, pe o ferăstruică pe care scria - Vedeti o traducere mai bună. Si, iaca, ce am găsit: Fata, sunt cu capuClose tab. Bun, am zis eu, m-am lămurit buștean! Hai sa trecem la afișat originalul: Fată sunt cu capu, asta era ce trâmbitam eu, de fapt.

Și zău că, dacă nu eram cum deja m-am declarat, deveneam pe loc, la vederea unor astfel de bâzdâgănii presărate, intuitiv, da da, prin casuta mea de email. Uite așa ajungi de nu mai știi ce vorbesti. Mă rog, scrii.

Sunt iremediabil îndrăgostită!...

Da, sunt îndrăgostită, plină de iubire, pasiune și într-un puternic angajament în relația cu aerobicul.
Nu doar pentru beneficiile clare, vizibile și incontestabile asupra depozitelor de grăsimi, modelării corpoului, dislocării kilogramelor, sau eliberării de edorfine și energie.

Si pentru schimbările importante la nivelul mobilității, flexibilității. Exclusiv corporale, aparent.
În fapt, flexibilitatea se translatează la nivel mental și în atitudine. (și se explică, spus asa simplu, prin prin interdependenta corp-minte-psihic). Eu am simțit din plin cum se atenuează, dispar, ceva porniri de rigidatea și încrâncenare care începeau să devină trăsături evidente și cu spor în consolidare.

Să nu mai vorbim de creșterea stării de bine interior, de o energie si o atitudine pozitivă de care te simți încărcat și binecuvantat. Ei, și dacă mai adăugăm că toate astea s-ar putea să îți aducă și niste creșteri de calitate a prestatiei, performanței sau a trăirii  sexuale, zău așa, nu pricep de ce nu devine toată lumea aerobică :).

Nu am terminat....
Mai am o listă de beneficii și lecții confirmate sau descoperite prin acest gen de antrenament. Că tot îmi plac mie lucrurile simple cu câștiguri care pot fi  transferate și către în alte situații, mai complexe.

Ritmul e esențial - e un element important să prinzi, să intri, să păstrezi ritmul mișcărilor. În afara ritmului, se generează o impresie de nearticulat, deconectat, dezordine și lipsă de armonie.

Prinde ritmul. Lasă-te cuprins de ritmul inimii tale și urmează-l. Fii atent la ritmurile care se nasc din întâlnirile și contactele umane care îți sunt date și ascultă-le, lasă-te condus de ele.
Fii atent, privește, conectează-te la ritmurile din natură, din univers și lasă-le să te cuprindă, să îți deschidă în tine punți de înțelegere și acceptare a ciclicității, a trecerii, a transformării.

Muzica e importantă. Utilizată din plin în aerobic, muzica este impuls, suport pentru realizarea exercițiilor și pentru intrarea în starea - dinamică, moderată, lină și relaxantă - cerută în diferite etape ale antrenamentului.  Da, poți învăța să folosești muzica ca pe o forță care îți susține mișcările și nu vei mai simți efortul, oboseala. Vei constata că, poți mai mult decat ai crezut, că limita epuizării tale e mai departe, din ce în ce mai departe de primul semn la care ai fost tentat să crezi ca nu mai poți, că nu ești în stare să continui. Nu mai  renunți înainte de a avea măsura adevăratei tale rezistențe la efort în acel moment.

Ascultă muzica dinăuntrul și din afara ta și las-o să acționeze ca forță de susținere a acțiunilor tale.  Învăță să alegi melodia potrivită pentru creșterea sau atenuarea unor stări. Crește-ți bucuria, entuziasmul, puterea, iubirea. Învață să nu lași să crească în tine tristețea, furia.
Muzica sufletului încărcat de bunătate, muzica prieteniei, a bucuriei, a iubirii te susțin ca o forță să treci prin momente în care te simți copleșit, singur și incapabil să mergi mai departe.

Fiecare exercițiu este construit în jurul unor elemente cheie. (o anumită pozitie, un anumit unghi, o anumită tensiune imprimată, o anumită viteză de execuție, etc) Un antrenor bun ti-l va indica, ti-l va arăta, te va îndruma (sau nu, dar tu privește cu atenție) să îl înțelegi. Depinde de tine ce faci mai departe. În jurul  elementelor cheie e important să îți concentrezi atenția, efortul și grija pentru o executie corectă exercițiilor. Și pentru a atinge finalitatea dorită.. Altfel, totul devine mișcare fără alt sens decât oboseala și sentimentul că totul e prea greu și inutil. Ba, te mai  dor și zone ciudate sau indepărtate de scopul prezentat al exercițiului.
Ca, de exemplu, atunci când, după serii repetate de abdomene făcute alandala, pe tine te dor...coatele :)

Focalizează-te pe ceea ce vrei să fii, să devii. Stabilește care sunt elemente cheie care te duc cu adevărat la țintele tale.  Ascultă-te atent și vezi ce nevoi, motivații te ghidează. Încearcă să înțelegi ce anume din tine te îndreaptă într-o direcție sau alta.
Învață de la cei mai buni, alege cu grijă ce ti se potrivește. Nu te apuca de acțiune doar de dragul acțiunii. Nu uita că sunt și lucruri care se cer făcute într-un anumit fel (neapărat corect, neapărat sincer, neapărat cu iubire sau măcar cu grijă și respect pentru tot ce este în jurul tău).  Că nu putem să inventăm mereu roata. Iar creativitatea nu se cere risipită în lucruri cheie, de bază.
Poate fi și felul tău - doar că se cere să alegi cu responsabilitate.  Altfel ajungi să te alegi cu insatisfacții, oboseală și dureri pe care nu le înțelegi.

Acceptă-ți limitele. Cunoaște-ți și ascultă-ți corpul. El îți va indica cu precizie unde să te oprești. Sau când e cazul să aștepți, să mai exersezi, să te mai antrenezi, sau, de ce nu, să renunți.
Am promovat examenul final al lecției despre cunoașterea și respectarea propriilor limite doar după ce m-am ales cu o entorsă. Că, de, si eu mai cad în capcana gândirii de genul - mie nu mi se va întâmpla.

Da, da, clar, sunt iremediabil îndrăgostită de aerobic.

Încerc să învăț să privesc aerobicul, ca și alte lucruri din viața,  ca pe o competiție cu mine însămi.
Nu îmi cere nimeni să fac nici mai mult, nici mai puțin decât sunt capabilă. După cum ar fi de dorit să fiu prima care știu ce și cât pot.  E responsabilitatea mea să mă evaluez cu grijă, atenție și obiectivitate.

Cred că doar așa poți afla în ce direcție să mai lucrezi, să devii atât de bun câți poți fi.

Cum mă mai prezint...

Sunt unele puncte din care nu mă scoți nici cu forța nici cu vorba duioasă, unele linii peste care nu pășesc trasăîmpinsă de nici o ademenire. Că de forțare nici nu încape vorbă.


Niciodată (hm?!) nu mă las provocată să fac ceva ce nu vreau, nu simt că vreau să fac.

Cu siguranță, sunt ușor de manipulat sau de inclus în jocuri, ale altora, doar în chestiuni care nu fac obiectul și subiectul meu. (ca în povestea mai veche pe blog, cu, eu te cred, e absolut și exclusiv problema ta dacă ai ales să mă minți. Oricum, oricine are ocazia și șansa să mă mintă o singură dată.)

Arareori se întâmplă să mă las convinsă să fac ceva, cu consecințe pe care nu le pot aduce în conștiință înainte de a le simți pe propria piele. Măcar în înțelesul unui răspuns la o întrebare simplă precum - Hei, cum te vezi în/cum ai să faci față la ziua de după?

De cele mai multe ori, încerc să mă așez cu privirea în direcția în care celălalt s-a așezat, pentru a-i înțelege perspectiva. Cică, asta m-ar face să fiu ridicol de înțelegătoare (raportat la anumite contexte și, după cum aud din aprecieri exterioare; eu mă opun, zambind și cu picioarele bine înfipte în propria-mi părere).

Ce să spun!...În mine zace un catârel drăgut, isteț, jucăuș și, fără discuție, unic și interesant!

Uneori transpare în exprimare exterioară printr-o încrâncenare în revendicări sau blamări fără sens si justificare, zvacuri de ego inflamat,  alteori e doar un fel de frână interioară de siguranță (care îmi spune să mă țin departe de ceea ce încă nu știu dacă vreau, dacă pot duce. asta dacă e ceva din zona în care am de ales, evident)

Dincolo de toate, învăț, mă strădui să mă îndrept, să mă las atinsă doar de ce intră în rezonanță cu iubirea. (in sensul ei larg sau restrâns :) )

tu, frunză galbenă....

Astăzi e o zi, din acelea, în care îți vine să te întinzi pe pe jos și să aștepți să mori. Pur si simplu.

Te auzi vorbind, te privești cum zambesti în întâlnirile cotidiene, cum te agiți pentru diverse, importante prin raportare grijile sau țintele zilei, anului, jobului, uneori te amăgești că sunt importante și în persectiva contribuției tale la binele umanității.

Praf, pulbere și risipire, prin raportare la univers și eternitate.

E o zi  în care, când ajungi să te oprești,  simți că oboseala îți învăluie mintea în ceață.  Că oasele ți se fac grele, grele. Și nu mai vrei să te zbati, să te agiti pentru nimic.

Dintr-o dată ț-ie dor de liniște în mintea ta.  Că de atâtea zarvă și zgomote amestecate, nici tu mai știi ce te bucură, ce te doare, ce ti-ai dorit, de unde ai plecat, unde s-a pierdut ritmul, când s-a risipit armonia.

Că ție dor să privești frunzele cum se desprind si alunecă, fără umbră de vânt, într-o fluturare firească și lipsită de teamă, grijă si întrebări, amintiri, speranțe sau ambiții,  spre pământ.

Când parcă te privești și îți vine să te așezi față în față cu tine și să te întrebi ”Heiii, tu cine mai ești?”

Imi amintesc, da, asa e, zilele astea, chiar, m-am oprit si am privit, minute în șir, un copăcel. Până am simțit că intru și eu în căderea lină a unei frunze. Si în  mintea mea s-a făcut lumină galbenă și caldă. Am lăsat-o să mă cuprindă să mă învăluie și să mă poarte spre niciunde. Fără întrebări (ca fulgul de zapadă...)
Deși copăcelul nu era nici prea înalt,  nici prea bătrân, călătoria mea în seva frunzei a fost destul de lungă.
Suficient de lungă cât să mi se pară că timpul a rămas suspendat. Cât să simt privirile trecătorile asupra mea, zambind în mijlocul străzi, în  bătaia soarelui.

Si, da, uite îmi amintesc de nucul îngemănat în aer cu visinul, cel pe care l-am si si adus pe aici în altă poveste

Îmi amintesc cum, la cateva ore după ce i-am surprins în poză, în aceeași zi, într-o secundă, o pală de vânt l-a dezgolit de frunze. A fost ca un stol de fluturi apărut de niciunde, ca un dans, ca într-o rotire ce părea că nu se sfârșește, în jurul crengilor de nuc ce, păreau nemișcate. Nici una nu s-a întins să împiedice desprinderea. Si nici o frunză nu se întorcea din zborul ei. Și, nici crengile, nici frunzele nu păreau cuprinse de vreo urmă de pornire împotrivă vântului.

Mi s-a părut stranie și nemaipomenit de frumoasă această acceptare firească a desfrunzirii.  Și acest dans al despărțirii fără nici o disperare, sau înercare nefirească de agățare.

Cât de înțelept pare acest nuc, mi-am spus. Ce linștite își văd de alunecarea lor aceste frunze. Ce firească e această trecere.

Deși nu am mai stat să văd ce pot învăța.

Sigur, mă chemau treburile, o scuză buna. Cât timp să stai zgâindu-te la frunze?

Da, într-o zi de asta, când mă ajunge oboseala gândurilor tinute departe, am să îmi amintesc să închid ochii și să regăsesc călătoria prin nervurile, seva si moleculele unei frunze. Să  mă hrănesc, să îmi regăsesc energia din plutirea prin lumina galbenă și caldă...Fără nici un gând, fără nici o întrebare. Doar atentă la ce se întâmplă în mine, în această suspendare, în această contopire în moleculele unei frunze.

Dacă  am să mai știu,  dacă am să mai pot, dacă am să mă pot desprinde de tot ce vine de mai departe, de mai aproape, și mă face, într-o zi sau în alta, să îmi vină să mă așez la marginea drumului, al lumii, oriunde, niciunde....

Je veux - ZAZ

De unele lucruri mă prind greu. De altele mă prind mai târziu.

Pe altele nu la înțeleg deloc. Sunt de o inteligenta rara, se pare :)
Altele le simt pur și simplu, le trăiesc și trăiesc cu ele.

Faata asta frumoasa si talentată, din videoclip pare la vârsta cand, ceea ce vrea, se descrie prin ceea ce nu nu vrea.
Mă las cuprinsă de rimul vesel și jucaus. Atat.

Ca să las se piarda firul de gand care imi spune ca noi devenim prin ceea ce suntem, ne lasam sa fim, nu prin ceea ce ne interzicem sau hotarâm că nu vrem să fim.

Iluzie sau halucinatie?

Când durerea ta nu face decât să trezească în celălalt o alta, diferită, ce nu mai lasă loc pentru altă trăire sau înțelegere, devine ea, durerea ta, neînsemnată, dispare?

Când plânsul tău nu face decât să trezească în celălalt propriul său plâns, poate fără legătură cu tine, se opresc cumva lacrimile tale?

Și dacă viața și lumina din tine nu îl ating pe celălalt decât pentru o clipă, doar o clipă înainte de a se răsturna, răscoli în durerea lui, ce nu se vrea stinsă?...

Când  celălalt hotărăște să oprească întâmplarea... Doamne ce prostii spun și eu, cum să oprești  întâmplare? Ea își urmează cursul ei....
Doar că cei atinși de ea se lasă sau nu atinși,  purtați de cursul ei.
Când celălalt hotărăște să-și oprească călătoria prin această întâmplare, să iasă din ea....
Ce poți să spui? Poți să îți spui că nu e pregătit, nu poate sau nu vrea să se lase în râul acestei întâmplări.

Deși, iți amintești că tu ești convinsă până în moleculă că nimic nu se întâmplă la momentul nepotrivit...
Și, atunci, îți rămâne să mai crezi doar că el, celălalt și-a deslușit sensul lui în această întâmplare.

Un sens care nu are legătură cu alegerea ta, cu durerea ta, cu lacrimile tale. Și nici cu bucuria și cântecul dezlănțuite în sufletul tău, atunci când te-ai scufundat, fără nici un tub de oxigen după tine, în lumea magică a unei iluzii.

Să fie totuși vorba de o halucinație?
Sau poate de o eroare de pripită interpretare a sensului tău în această întâmplare?

Femeia alege?

Femeia alege, iar bărbatul decide...

E o expresie pe care am auzit-o mai demult. Pe care am ignorat-o. Habar nu am de ce. Poate pentru că nu încăpea în mintea mea. Poate că nu îmi trebuia, că doar nu mă macină dezbătutul teoriei de dragul teoriei.
Doar de nevoia înțelesului trăirii.

Poate pentru că nu părea decât o cale cale de a îmbrăcă respingerea într-o justificare consolatoare.
O privesc acum și tot așa mi se pare. Că e un fel de a îmbrăca, ceea ce nu poate fi înțeles,  într-un înțeles oarecare. Ca să umpli un spațiu gol din mintea ta. Ca să alini cântecul trezit în tine, ce rămâne fără ecou.

Cât de imposibilă să fie alegerea EI, pentru ca ea să nu se împlinească firesc în decizia LUI?
Pentru că sunt obiectivă, recunosc e valabil și invers,  cât de imposibilă să fie alegerea EI, pentru că decizia LUI să nu se afle în calea alegerii Ei?

Dar acum vorbesc despre mine! Fiecare să își (dis)cearnă sensurile lui, dacă alegerea și decizia nu îi adună într-o deslușire comună. (na, că scoase căpșorul un puf de năduf).

Sunt doar o  EA, care a ales cu sufletul, din toate semnele deschise dintr-o întâmplare ce începe cu un zambet de recunoaștere, cu o învăluire, cu pași făcuți în ritmul dat de cântecul inimii oprite în loc. Doamne, ce puternic poate fi acest cântec. Vai mie!

Ce să facă o EA care și lăsat sufletul, mintea și trupul să-și cânte (să râdă, să plângă, să se zbenguie, să se tăvălească, să se deschidă, să se dăruiască, să crească să fie) alegerea fără să se gândească ca e o alegere, fără să se încurce în gândul deciziilor posibile sau imposibile?

Cât de imposibilă să fie o întâmplare în care Ea si El sunt puși față în față doar pentru a trăi firesc si intens o stare ca și cum nu ar avea de ales. Pentru că, așa e, când te lovește (întâmplarea!) nu stai să gândești de ce simți ceea ce simți, de ce faci ceea ce faci, de ce se întâmplă ceea ce se întâmplă. Doar primești darul, lași să se întâmple în tine, prin tine, înspre și dinspre celălalt.  Doar te lasi să fii. Că doar nu o să te apuci de vâslit, ori de dat din mâini împotriva curentului, împotriva cursului râului?

Ce alegere, ce decizie? Cine stă să gândească, să hotărască când totul în tine e doar trăire, cântec și bucurie. Când abia faci față la ceea ce simți, descoperi în tine. Cu lacrimi, poate, cu spaime poate, dar cu sufletul vibrând....

Ce alegere, ce decizie? Când tu nu mai poți vedea nimic în jurul tău. Când te descoperi în stare să te lasi dus fără să te opui, fără să te ascunzi, fără să te îmbraci în măști cărora nu le găsești sensul, fără să te întrebi spre ce te îndrepți, sau ce ai să pățești, sau ce ai să primești, sau ce ai să găsești la capătul tumultului trezit în tine.

Dacă ai ales să ai încredere, știi că de orice te-ai izbi, orice te-ar lovi, râul te ține la suprafață și te duce pe cursul lui. Cursul întâmplării în care ți-a fost dat să te trezești.

Iar m-a apucat tetracapilarotomia (unde ai găsit cuvântul asta, Oachi :) ).

Și, nu îmi amintesc, nu îmi amintesc deloc lecția despre simplificarea prin reducerea la absurd. Sau erau două lecții diferite? Până acum două zecimi de secundă, nici nu știam că am prin memorie umbra denumirii metodei reducerii la absurd. (vai, mie, am sa rog un copil ajuns la matematica de clasa a V-a să îmi explice)

”Râului îi place să ne poarte liber pe undele sale, trebuie doar să îndrăznim să ne dăm drumul. Adevărata noastră menire este această aventură, această călătorie”
Am cam scos acest citat din contextul Iluziilor lui Richard Bach, dar totuși cred că se potrivește și-așa. Aici și acum, când ascult murmurul liniștit al unei întâmplări. Care mă învăluie, care curge în mine și în afara mea, în care mă las purtată. Orice ar fi. Pentru că, atunci când mintea mea se liniștește, totul devine un râu  de căldură, lumină, bucurie și recunoștință.





Strâng ghemele din calea mea....

Spuneam la începutul de miez parfumat și cald al acestei toamne - De mine mă tem și de ceea ce nu se va întâmpla.

Apoi, am simțit că frica dispare. Așa mi-a spus cineva că, dacă o ignori, se plictisește și pleacă.
Și, mă gândeam eu, că nu vreau să dau curs unei profeții autorealizatoare.
Astăzi, când toamna se apropie în iarnă, mă întreb, cum se face că toate temerile se adeveresc?

Poate că nu voi  învăța vreodată să trăiesc fără frică, orice ar fi.
Să nu o mai las să devină umbră ce te învăluie a plâns și se materializează în zguduiri ale speranței și bucuriei interioare, când nici nu te aștepți.

Mi-s mâinile reci, înghetate. Mă uit la toate ghemele răsturnate, deșirate în ultima vreme.
Le iau așa amestecate răsdesîncâlcite, le pun într-un săculeț, altul, nu cel cu stelute pentru lucruri linistitoare, și le așez binisor un colț într-un sertar. Unul care să nu stea în calea gândului meu
Că, ce folos să tot privesc printre lacrimi începuturi de fire amestecate, divers colorate, desirate într-un început de depănare efervescentă.
Firele nu se deapănă, nici nu se împletesc toate o dată.  Și, cu siguranță nu se împletesc singure.

Acum nu vreau, nici nu pot să împletesc sau sa despletesc nimic.

Păstrez doar firul gândului linistitor al dimineții.
Orice ar fi, va fi bine.

Pentru că am învățat, îmi amintesc acum, cândva, să găsesc drumul dinspre frică spre curaj, dinspre neliniște spre liniște, dinspre mortificare spre înviere emoțională.
Că doar ce am văzut că până și râsuplânsu se poate străbate în sens invers, plânsurâsu.
Desi, în orice sens îl parcurgi te lasă cu sufletul greu de tristețe.

Heiiiiii- ce fac eu aici?

Spun, ca o incantație: În mine, dinspre mine spre mine, pot să merg prin toate cotloanele. Și să mă opresc în orice loc fără frică. Și să pot merg mai departe. Orice ar fi, vreodată sau niciodată.

Și privesc la imaginea unui vișin îmbrățișat de un nuc, într-o zi de toamnă ce pare că nu i-a atins pe amandoi la fel, deși întâmplarea i-a așezat împreună.

Eu, din alt timp...

Într-o clipă,
Viața ta
S-a spulberat
Ca nisipul
Purtat de furtună în pustiu.

Fir de nisip
Peste fir de nisip se așează
Și orice formă
Durează
Doar atât
Cât să te amăgești
Că trăiești.

Te scufunzi în somn
Ca în moarte -
Singura ce îți poate aduce uitarea

Dar visul tău te învăluie în spaime,
Te sufocă,
Purtându-te într-o lume fragmentată
În mii de bucăți
Amestecate.
Imagini de oglindă
Din care se revarsă
Amintiri
Ce nu-ți aparțin.
Pentru că ele vin
Dintr-un prezent,
dinspre un viitor
Ce nu mai poate fi.

Se pare că în ultima vreme retrăiesc fragmente din mine, din alte timpuri, din tot timpul de când sunt pe pâmânt.
Le las să iasă la iveală. Mă contopesc, retrăiesc, încerc să găsesc sensul pentru care ele au fost destinate să reapară cu atâta forță, claritate dar fără răni noi.
Sunt două (două erau, le-am unit eu acum sub semnul aceluiași timp și aceleiași trăiri) fragmente din mine, de la sfârșitul unui an în care nu am mai fost pe deplin în viață. Când lumea din mine și din afara mea era spulberată de moarte, încețoșată, fără repere.
Și, da, poată mă mână și gândul că ar putea să fie un fel de a mă arăta cum nu mă arăt de obicei, celor care mă știu, nu mă știu, ca și celor care nu vor să mă știe sau nu mă vor ști niciodată.

 Aici, la marginea lumii, unde pot să spun, să mă povestesc pe mine, cea care am fost, cea care sunt. Fără un gând, fără teamă,  fără așteptări, fără să doară.

Magia unei fotografii

Nu am știut, atunci cand  când am primit-o, că fotografia asta e magică.
Mi-a plăcut, că era veselă și jucăușă.
Am pus-o pe desktop și a rămas acolo, să-mi aducă aminte, din când în când,  povestea din care ea a sosit. Semn că povestea, într-un fel se deapănă, fără să știu unde, dar ea îmi spunea că nu sunt într-o halucinație. Doar într-un vis.

Apoi, am început să observ, fascinată, cum își schimbă culorile, noapte și zi.
Dimineața, pare că soarele răsare din lap-topul meu.
Intr-o după-amiaza înnorată am privit la poză, iar în momentul în care ochii mi s-au oprit pe lumina jucăușă dintre petalele margaretuțelor albastre, jur, că lumina s-a strecurat printre nori și s-a întors în raze jucăușe printre  jaluzelele de la geamul meu.
Dacă mă prinde noaptea la calculator, iar lumina e stinsă, margaretuțele se îmbracă în umbre, iar lumina prinsă în jocul ei de-a v-ați ascunselea printre petale, devine așa, o palpâire de albastru electric.
Aproape încep să mă mir că albinuța stă nemișcată și că nu aud nici un bâzâit.

Doamne, cât de năucă pot să fiu, să simt atâta magie într-o imagine a unor simple margaretuțe albastre?
Vai mie!

O simplă întâmplare

Da, ce frumoase sunt întâlnirile simple. Și cum, dacă ești atent, îți oferă o cale mai ușoară către o semnificație pe care tu, apoi poți să o transferi spre alte întâmplări, spre alte lucruri care își așteaptă semnificarea întru înțelegere, acceptare și integrare în ceea ce poți deveni. În fiecare zi.

Ieri, în vestiar, după ora de aerobic, atentă doar la despachetarea împachetarea proprie, simt îndreptată spre mine o voce precipitată dar foarte clară și energică:

V-am văzut în primăvară! Arătați excelent. Am ridicat privirea în direcția vocii, am zâmbit și am mulțumit persoanei din fața mea, firesc, conștientă că, cine m-a revăzut acum, după ce m-a văzut în primăvară, ar putea avea așa o reacție.

Dar ea a trecut peste mulțumescul meu, neimportant în ceea ce s-a declanșat în ea, și continuat ce avea de spus, în aceeași respirație: Gata, vin constant la antrenamente. Și, nu mai mănânc nici o prăjitură!

Din inerție și, incompletă înțelegere a rolului meu în această întâmplare am mai continuat și eu: Chiar nici o prăjitură? Nu e bine. Dar, da, e o hotărâre bună să vii constant la sală.

M-am oprit brusc cu sfaturile ”experte”. Mi-a cerut cineva vreun sfat? Era vorba despre mine aici? Nici pomeneală.
Eu am fost doar așezată, din întâmplare (!)  în fața privirii ei, în calea gândului ei, poate descurajat, poate indecis, neconturat,  poate lipsit de forța energiei motivaționale, poate mai puțin capabil să își proiecteze mental o imagine asupra rezultatului final și să pornească să parcurgă drumul, pas cu pas, cu atenție, bucurie și fără încrâncenare. Ca să nu te oprească din drum, eșecurile, pașii derapați sau blocați.

Coincidența (sigur, aia neîntâmplătoare) a făcut ca eu, în momentul ăla să fiu...clenciul de care gândul ei avea nevoie pentru zdruncinarea întru (re)configurare. Sau cel puțin întru nouă motivare.

Iaca așa, m-am trezit eu factor motivațional, vorba unei prietene!

Dar, nu era vorba despre mine, deși ego-ul meu s-a dedulcit într-un sentiment de satisfacție dat de confirmarea venită din senin, necerută, a ceva ce știam prea bine.

Ihmm, azi m-am surprins că mă uit să o văd în sală. Dar așa cum nu am fost cauză a trezirii ei, nu am nici responsabilitatea a ceea ce face cu ce s-a trezit sau descoperit în ea. Nu-i așa?
Tot ce pot să fac, e să îmi văd de descoperirile mele. Și de decantarea semnificațiilor care îmi sunt destinate.
(Deși cineva, mi-a spus de curând că mă pricep și la diluări, dar pentru că nu aveam în reprezentare toate înțelesurile cuvântului, încă nu am reflectat suficient.)

Între vis și realitate

Ai câteodată un vis, atât de intens, atât de real....
Unul dintre acelea despre care, de undeva, dintr-un colțișor al rațiunii tale neadormite, ești conștient că e doar un vis, din care te vei trezi. Și, totuși, rămâi, atât cât poți în acel vis. Pentru că el îți oferă căldură, lumină, te face să te simți viu, fericit.
Și, uneori, visul continuă și cu ochii deschiși. Pentru că, așa îți aminteși, așa ai și intrat în el, tot cu ochii deschiși. Totul în jurul tău se estompează, funcționezi în real la limita automatismelor. Ceilalți te suspectează că ai luat-o raznă, că ești în vreo suferință, sar cu întrebări să te ajute, te scutură a trezire sau îți reproșează că te-ai schimbat....
Și ție nu îți pasă, fugi de toate, îți îmbrățișezi, îți protejezi, îți crești visul cum știi mai bine. Să nu te trezești, să nu fii nevoit să te gândești, să nu îl faci să dispară, să nu îl pierzi, să nu fii tu cea (sau cel, dar eu vorbesc doar despre mine acum) care oprește visul să curgă, să devină realitate.
Dar știi, în sufletul tău știi că te îndrepți spre momentul trezirii. Pentru că prea des te îneacă plânsul de care nu știai că te mai poate surprinde. Și prea des zambetele se împletesc cu tristețe.

Te trezești și, ce faci mai departe?
Ce poți să faci, decât să te reconctezi la lumea dinaintea intrării în vis?
Chiar și așa, cu sufletul greu și pasul tremurător.
Că doar, în vis, pasul tău era sigur și sufletul tău luminos.
Când începi să te trezești, te simți, de parcă înveți din nou mersul pe jos.

Nu știu câți pași dezgoliți de vis voi avea puterea să fac azi.

Daaaaaa, e clar, visez că m-am trezit!
E ca atunci când îți adormi rațiunea și treci dintr-un vis în altul.
În visul asta - am simtit toată durerea celuilalt ca fiind o nedreptate care mi se face mie! (vai mie, ce păcat o fi asta și cum voi fi pedepsită pentru că l-am făptuit?)

Dar, pentru că m-am trezit, știu că nu e așa. Că altceva e de deslușit aici. Și, nu știu dacă visul asta a fost întru deslusirea mea. Se prea poate, ca în încalcitele (asa ne par nouă) ițe ale unui alt plan nevăzut, neînțeles, eu am fost aleasă să fiu un fel de... mijloc pentru pasul mai departe al altcuiva. În călătoria dinspre durere și viață.

Dacă aș fi bună, suficient de bună, aș crede și m-aș bucura că am fost aleasă pentru asta.
Dar, eu știu, întâmplările nu sunt date să fie  pentru iluminarea doar a unuia dintre cei implicați.
Decât dacă am fost...aruncată dintr-o interferență ciudată, stranie, un bruiaj de frecvență a unor universuri paralele într-o întâmplare care nu-mi era destinată. Decât dacă am fost o confuzie, o eroare. Dar nici asta nu poate fi doar o coincidență golită de semnificație....

Îmbrățișarea vântului...

Astăzi mă las îmbrățișată de vânt. Îi ascult fiecare sunet, ii respir adierea. Nu întind mâna decât ca să îl simt strecurându-se, învăluindu-se, îndepărtându-se...
Ce atingere clară. Și caldă. Și vie.
Nu e un vis. Dacă ar fi, m-aș visa eoliană. Sau măcar vreo moară de vânt.
Dar, eu mă simt ca un clopoțel de vânt ce știe că freamătul ascuns în el va glăsui a cântec doar din atingerea vântului.

Respingere sau confirmare?

Un tătic își găsește copilul în plină joacă cu alți băieței.

Abia așteptase să se termine ziua de muncă și să uite de toate în bucuria timpului și jocului tată-fiu.

Lasă-l, i-am spus eu, ne-întrebată,  acum nu pare un moment bun pentru tine...

Dar, când nu asculți decât gândul, nevoia ta, e clar că doar experiența pe propria piele e singura pe care o simți necesară.

Hei, copile, am venit, hai să ne jucăm .
Am plecat să nu cumva sa ranesc cu zambetul meu (duios, dar care putea părea ofensator atoatestiutor)

Doar, când l-am vazut trist și resemnat, mi s-a părut că nu e timpul să tac și că umorul poate fi un bun pansament:
Stii, uneori băieții preferă să petreacă timpul cu cei de vârsta lor. Asta nu înseamnă că nu mai are nevoie de tine. Sau că te pretuiește mai puțin.
Da...Am văzut eu cum m-a ignorat. Parcă ii era jenă de mine.
Ei, nu e motiv de tristețe, și nici nu e vorba de jenă. Bucură-te. Baiatul tau se simte liber să te ignore. Știe că nu e nevoie să demonstreze mereu dragostea. Și că e liber să nu renunțe la ceea ce îl face fericit, din teama de a nu te pierde.
Dar alți copii s-au îndreptat cu ochi sclipitori spre mine....
Da, ăsta poate fi un motiv de tristețe - ochii sclipitori ai copiilor care caută să împlinească în orice substitut tatăl absent.
Da, băiatul meu nu are nevoie de nici un substitut. Mă are pe mine.
Pe tine, da. Și dragostea ta neconditionată. Ce dar mai valoros poți să ii faci?
Așa mă pregătesc pentru când el va pleca...

O întâmplare simplă la care am fost martor, ce m-a înduioșat și mi-a încalzit sufletul. Cât să o așez la marginea lumii.
Că așa am simțit-o - o lecție despre cum refuzul unui băiețel poate fi o confirmare pentru un bărbat care știe să fie tată.

De fapt că știe să fie tată și bărbat, cu adevărat.

Asteptare vs cerere sau conditionare

Cum faci ca așteptările tale să nu ajungă în percepția celuilalt ca o cerere, revendicare, condiționare sau îngrădire? Cum faci?

Cum faci să nu simți așteptarea celuilalt de a nu avea așteptări ca pe o îngrădire?

Să nu ceri, să nu aștepți. Să oferi ceea ce ai de oferit, necondiționat. Să te bucuri de ceea ce primești. Să nu te temi, să nu ai întrebări, să nu vrei, speri, visezi, dorești, mai mult.
Cât de puternic sau de liber, autonom și conectat la nevoile emoționale actuale (cu radacina în prezent, adica) e nevoie să fii?

Așteptările tale doar pe tine te pot răni, acesta este un adevăr acceptat ca punct de înțelegere și referință.
Tu te poți răni doar de ceea ce așteptarile tale au construit în mintea ta, fără avizul de recepție al celuilalt (:))

Mă aștept să fiu realistă, ratională, obiectivă și echilibrată, în orice situație
Să nu mă pufnibufnească râsul când mă aud formulând așa o așteptare nerealistă și iratională?

Pe de altă parte, să nu îți exprimi asteptările în vreun fel,  nu e ca si cum i-ai cere celuilalt să se transforme în ghicitor de gânduri? Nu e ca și cum i-ai limita accesul la tine, la ceea ce esti, nu la ceea ce vrea să vadă sau vrea, și-ar dori sa fii?

Singura situație în care mi se pare, chiar  nu contează ce așteptări, spuse sau nespuse, știute sau ascunse, are fiecare, e a celor care călătoresc pe linii paralele.

Și, da, mai cred, că adevaratul efort e să fii atât de conectat la tine încât să simți, să știi, să te te strădui să afli și să poți verbaliza, dacă așteptarea ta are legătură cu tine cel din prezent sau a rămas atârnat ca o tinichea de vreo așteptare neîmplinită din trecut.

Cui ceri, când ceri?

Acum, dacă ar fi să fiu pe deplin sinceră, preocuparea mea prezentă nu e legată de așteptări. Ci, mai curând de...cum să fac față timpului scurs sub semnul așteptării a ceea ce nu știu cum se va întâmpla.

Cum aș putea ști? Pot doar să îmi doresc, să îmi imaginez, să îmi definesc propriile așteptări, în raport cu ceea ce sunt, simt, gândesc, sunt, nu cu ceea ce celălalt spune (sau nu spune), face (sau nu face).

O doamne, ce ghem încurcat. Și, eu,  care tocmai l-am încâlcit si mai tare.
Nu e destul că mă lupt cu o viroză, mă mai las cuprinsă și de nevroză?....

Hai să trecem la lucruri mai simple.
Ca, de exemplu?!... 

O altă dimineață smotocită

Cam asa am adormit și m-am trezit eu în această dimineață. Nu știu cum am rămas cu un singur ghem, că mi se răsturnase un coș întreg pe dinainte. Nici măcar nu mai știu cu ce ghem am rămas.

Cum se face, că, uneori, te simti încărcat de bucurie și de tristețe, în același timp, cu aceeași intensitate?

Poți să faci față fiecărei stări, pe rând. Dar când se îmbrățișează polii....ce faci? Cum faci față?
Te apuci să separi firele cu un ochi plânge unu râde, ca într-o mască scindată?
Sau te faci (să nu zic regresezi) pisoiaș și adormi în speranța că cineva, altcineva decât tine, te va îmbrățișa cu grijă și va spune - liniștește-te, totul e bine.

Astăzi nu am răspunsuri, nici întrebări.
Astăzi pun steluțe luminoase pe toate lucrurile liniștitoare. Cele întâmplate sau spuse, nu cele imaginare. Ca să îmi amintesc, să fiu conștientă de capacitatea de a alege după ce jaloane mă orientez.
Că doar nu o să mă las cuprinsă de vreo plăcere perversă de a căuta cu tot dinadinsul suferința. Doamne ferește-mă!

Încerc să readuc la cote de rezistență la viruși imunitatea pierdută (din... neatenție, epuizare? ) Sau dintr-o dorință ascunsă de a primi alinare?

Hei, oare cum face ghiocelul să fie așa vesel în zăpadă?
Poate pentru că el privește, pășește, cu o puterea neînțeles cuprinsă în trupul lui firav și cu energia celui ce a reaprins în el încrederea, bucuria, dorința de viață, spre primăvara care vine?

Da, de asta pun și eu steluțe lumininoase. Și, uite așa, ziua asta începe să capete parfum de ghiocei.

Întrebări scărmănate și (ne)depănate

Uneori, ți se întinde mâna după o carte, iar ea pare să aleagă singură unde să ți se deschidă și îți așterne, ori îți plesnește, ori îți izbește câte un text în față, de te face să te apuci de scărmănat și depănat.

Am pățit-o și în această dimineață.

”Într-o relație creatoare, fiecare este capabil să facă pasul următor atunci când celălalt este gata” (Andre Moreau)

Heeeeeeei...cum faci să știi care este pasul următor? Și când e timpul să îl faci? Primești cumva, de undeva, vreun algoritm gata scris? Sau o cărticică cu...semne?
De unde știi cine e unul și cine e celalalt? Și a cui e rândul să aștepte?

Cum afli când celălalt este gata să pășească? Cum știi că tu însuți ești gata să mai faci un pas sau să îl urmezi pe cel ce gata să fie făcut? Și cum arăți celuilalt? Și dacă tu ești gata si el nu, cine pe cine așteaptă?

Că doar intenția sau dorința ta nu e să intri într-un jocde-a trasu-împinsu.

Și dacă te împleticești de nu mai știi cine și unde pe la ce pas a ajuns?
Ca să nu mai vorbim că, uneori te simti impiedicat (precum caii chinuiți cu sfori de picioare, să nu fugă pe alte câmpuri decât cele pe care i le-a hotărât cel care crede că le este stăpîn.)

Da, sunt total de acord, Domnule Moreau, doar că mă întreb dacă e nevoie de multă minte sau e suficient să te lași îndrumat de inima ta? Și să speri că inimile se vor întâlni și vor transmite ritmuri armonizate în pași cadențați..

Și, mă mai întreb, când și cum să știi că e timpul să știi că pașii celuilalt sunt gata să se îndrepte în alte direcții, fără să mai aștepte să vadă dacă tu ești pregătit de asta? Că vorba aia, poate a uitat sau nu a știut cum să te anunțe că ..a ieșit din dansul relației.

Sau, poate întrebarea corectă (singura de la care merită să începi să depeni) este: Cum ajungi să fii capabil să faci pasul următor atunci când celălalt e gata?!

Unde imi sunt comentariile?....

Nu știu cum m-am tot foit pe aici în ziua asta sucită, cu norii până în capul meu dar cald ciudat, și mi-au dispărut comentariile.
Important e ca eu le am, le văd....

Mai bine îmi bun ceva liniștitor, pentru regăsirea respirației calme.

Candva și acum, eu...

Un pas,
încă unul...
tremurător și nesigur.

Mâna mea, întinsă
peste lucruri
își caută sprijin,
precum cei orbi
în întunericul adânc.

Contururile se pierd
și cauți disperat
un mijloc
de a te mișca
fără spaima căderii.

Apoi, înveți
să construiești lumea
după alte repere.
atingeri ușoare,
vibrații ale aerului,
adieri de sunete...

Totul se schimbă
și, într-un târziu
Te poți obișnui
cu absența culorii.

Pentru o vreme.
Până când lacrimile
Se întalnesc în zâmbet

Și începi să te bucuri de curcubeu.
Pentru că el vine în viața ta cu o explozie de culoare,
te atinge cu tandrețe,
vibrează a iubire
și adie a speranță.


Măi să fie, veverița s-a apucat să scotocească după nucușoare și ghinde dintr-un alt timp, din altă viață. Cât de departe (masurat în timp) sunt de cea de a atunci.
Cu tot ce am mai trăit și învățat între timp, as mai avea cate ceva de schimbat, adaugat, nuanțat.
Ceea ce am și făcut în finalul colorat. Mai amuzant patetic, poate....ca între timp am trecut la proză. Cu nimic mai lipsită de intensitate și frumusețe, chiar dacă e interferată de banalul cotidian

Un curcubeu, pentru care am primit drepturi de autor. Și la care am țopăit de bucurie în interior.