Dragul de Nichita...

CINTEC

M-a uitat Dumnezeu, gîndindu-mă,

pîna cînd gîndul

mi-a devenit trup.

M-au uitat frunzele

adumbrindu-mă,

pînă cînd nevăzutul

mi-a devenit văzut.

Stau ca și cum cineva

ar trebui să-și aducă aminte de mine

și-ntre timp, ros de aer și nins

mi se stinge lumina-n oricine.

Azi, eu, încerc să îmi amintesc de mine. 

Mă privesc în toate oglinzile care îmi tot ies în cale de ceva vreme, luni să fie. Și mă așez în reflexia lor. Să pot vedea, să pot înțelege, unde și ce din mine s-a pierdut și cum s-au adăugat cele  răsfrânte spre mine (din zona orgoliului fără sens și auto-mutilant, a resentimentelor, a plângerii de milă, a nerăbdării, a furiei, a fricii si, da, parcă am văzut la un moment dat și cioburi de invidie, )

Am stat dreaptă, cu ochii mari deschiși, în fața imaginii strâmbe. Nu am strigat, nu am fugit, nu am plans. Am acceptat realitatea oglinzilor așezate, nu întâmplător dinaintea mea.

Și, de acolo, din mine,  spre mine, în mine, lumină nestinsă vreau să fiu din nou. Asta vreau.

Azi, mi-am mai dat seama că, în ultima oglindă așezată întâmplător în calea mea, m-am văzut eu, așa cum îmi aminteam de mine. Veselă, caldă, fără griji, plină de incredere, liniștită, vie, mai vie ca oricând și vibrând în iubire.

 Niciodată nu am mai fost deplin așa. Niciodată în preaplin cu toate.  Poate din vremea copilăriei vesele, calde, îmbrățișată de iubire lipsită de griji. Până nu a mai fost.

Dar așa m-am văzut. Cum să nu vrei să pășești dincolo de o astfel de oglindă?

Dar, să revin.  În ultima oglindă nu știu încă, deplin ce mi se cerea să văd. Pentru că, nu știu cum, după ce am pășit prin ea, confundând-o cu o poartă de trecere într-o lume ce mă cheamă de mult,  totul a devenit ca într-o halucinație, când ceea ce simți, vezi sau auzi este un nonsens, o ficțiune a minții rătăcite, sinelui deconectat de sine.

Din seria care te face să simți cât de fragilă e limita dintre echilibru și dezechilibru. Și cât de ușor poți aluneca, cădea, doamne, cât de ușor, cât de departe, de s-ar putea să nu te mai poți întoarce.
Ca într-o încercare de vis adus în real. Pentru că părea atât de real. Pentru că începuse așa cum îmi aminteam că încep poveștile în mine - într-o intuiție, într-o scânteie, pe care o urmez, cu încredere și fără întrebări.

Și când povestea începută în mine s-a trezit îndiguită, tumultul din mine nu s-a putut opri în nici o opreliste ratională sau irațională, interioară sau exterioară.

”M-a uitat Dumnezeu, gândindu-mă”...
M-a uitat Dumnezeu în negândire, în simțire fără noimă,  aș spune eu. Că m-am trezit că nici eu nu mai știam ce vreau, ce simt, ce să caut să înțeleg, de la ce am pornit. Da, se prea poate ca ceva din firea mea de foc să fi scăpat din hățuri. Da, se poate, se prea poate că așa se răzvrătește în tine respingerea primordială la fiecare zid, la fiecare ușă închisă în nasul tău.

Azi, piciorul meu s-a așezat în frână. 

Ca atunci când îți dai seama că te-ai rătăcit și primul lucru pe care îl faci e să îți păstrezi stăpânirea de sine și să vezi cum ieși la lumină.

Dacă intri în panică, începi să alergi încolo și încoace, haotic fără nici o direcție, fără sens.  
Frica nu îți este ghid bun, ea nu te duce nicăieri. Furia nici atât, distruge tot ce se așează în calea ta, distrugându-te pe tine, în cele din urmă.

Nu faci decât să te afunzi mai adânc în hățișuri de gânduri,frânturi, îți exacerbează trăirea, spaima de moarte, te risipești în acțiuni inutile.

Azi, m-am bucurat de mine cu gândul a început de liniștire, sufletul limpezit și privirea clară.M-am bucurat să îmi simt trupul înfiorat de frigul de afară. Am auzit zgomotul, am văzut oamenii, am salutat ultimele frunze rămase pe crengi. Am amușinat să simt cât de departe e ninsoarea. Mi-am auzit pașii fermi pe asfalt. Mi-am simțit inima bătând așezat și respirația nesufocată.

Semn că sunt conectată în trup, minte și suflet.
Semn că m-am întors la lucrurile simple care nu dispar niciodată.
Semn că fiecare bărbat din viața mea toată, de când sunt în viață, și poate dinaintea nașterii mele si-a regăsit iubirea, recunoștința, iertarea.

Pentru ca eu să mă pot ierta.

Bine am revenit în lumea în care fiecare zi vine și se trăiește pe rând.

Și, în care tot ce ai de făcut e să ai încredere că vei ști, vei găsi, vei primi, tot ce ai nevoie pentru bucuria și grija fiecărei zile!

Dragul de Nichita...la ce s-o fi gândit el și unde m-a dus pe mine poemul lui?! :)....