Astăzi e o zi, din acelea, în care îți vine să te întinzi pe pe jos și să aștepți să mori. Pur si simplu. Praf, pulbere și risipire, prin raportare la univers și eternitate.
E o zi în care, când ajungi să te oprești, simți că oboseala îți învăluie mintea în ceață. Că oasele ți se fac grele, grele. Și nu mai vrei să te zbati, să te agiti pentru nimic.
Dintr-o dată ț-ie dor de liniște în mintea ta. Că de atâtea zarvă și zgomote amestecate, nici tu mai știi ce te bucură, ce te doare, ce ti-ai dorit, de unde ai plecat, unde s-a pierdut ritmul, când s-a risipit armonia.
Că ție dor să privești frunzele cum se desprind si alunecă, fără umbră de vânt, într-o fluturare firească și lipsită de teamă, grijă si întrebări, amintiri, speranțe sau ambiții, spre pământ.
Când parcă te privești și îți vine să te așezi față în față cu tine și să te întrebi ”Heiii, tu cine mai ești?”
Imi amintesc, da, asa e, zilele astea, chiar, m-am oprit si am privit, minute în șir, un copăcel. Până am simțit că intru și eu în căderea lină a unei frunze. Si în mintea mea s-a făcut lumină galbenă și caldă. Am lăsat-o să mă cuprindă să mă învăluie și să mă poarte spre niciunde. Fără întrebări (ca fulgul de zapadă...)
Deși copăcelul nu era nici prea înalt, nici prea bătrân, călătoria mea în seva frunzei a fost destul de lungă.
Suficient de lungă cât să mi se pară că timpul a rămas suspendat. Cât să simt privirile trecătorile asupra mea, zambind în mijlocul străzi, în bătaia soarelui.
Si, da, uite îmi amintesc de nucul îngemănat în aer cu visinul, cel pe care l-am si si adus pe aici în altă poveste
Îmi amintesc cum, la cateva ore după ce i-am surprins în poză, în aceeași zi, într-o secundă, o pală de vânt l-a dezgolit de frunze. A fost ca un stol de fluturi apărut de niciunde, ca un dans, ca într-o rotire ce părea că nu se sfârșește, în jurul crengilor de nuc ce, păreau nemișcate. Nici una nu s-a întins să împiedice desprinderea. Si nici o frunză nu se întorcea din zborul ei. Și, nici crengile, nici frunzele nu păreau cuprinse de vreo urmă de pornire împotrivă vântului.
Mi s-a părut stranie și nemaipomenit de frumoasă această acceptare firească a desfrunzirii. Și acest dans al despărțirii fără nici o disperare, sau înercare nefirească de agățare.
Cât de înțelept pare acest nuc, mi-am spus. Ce linștite își văd de alunecarea lor aceste frunze. Ce firească e această trecere.
Deși nu am mai stat să văd ce pot învăța.
Sigur, mă chemau treburile, o scuză buna. Cât timp să stai zgâindu-te la frunze?
Da, într-o zi de asta, când mă ajunge oboseala gândurilor tinute departe, am să îmi amintesc să închid ochii și să regăsesc călătoria prin nervurile, seva si moleculele unei frunze. Să mă hrănesc, să îmi regăsesc energia din plutirea prin lumina galbenă și caldă...Fără nici un gând, fără nici o întrebare. Doar atentă la ce se întâmplă în mine, în această suspendare, în această contopire în moleculele unei frunze.
Dacă am să mai știu, dacă am să mai pot, dacă am să mă pot desprinde de tot ce vine de mai departe, de mai aproape, și mă face, într-o zi sau în alta, să îmi vină să mă așez la marginea drumului, al lumii, oriunde, niciunde....
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu