Azi nu sunt ...

Desi, primul meu gând a fost să scriu...Azi sunt misandră.

Doar că nu pot fi așa, niciodată nu am simțit așa, în accepțiunea de repulsie patologică față de bărbați.
Nu am fost creați să ne urâm.
Nici să ne ucidem, unii prin alții,  în lupte fără sens.
Nici să ne căutăm să ne completăm ca jumătăți.

Ci, doar să împlinim iubirea din noi în întâlnirea fără seamăn a unui întreg cu alt întreg.




Doar că azi nu sunt înțelegătoare. Nici blândă. Nici răbdătoare.
Decât cu cei din viața mea care au dispărut în ceruri, pe care i-am iertat.
Și, care, mă rog, să mă fi iertat, pentru ca eu să mă pot ierta.

Azi, spun, tuturor bărbaților lumii:
Nu vreau să înțeleg nici curajul, nici lașitatea, nici răutatea, nici bunătatea.
Nu vreau să înțeleg ce îi sperie, ce îi alină, ce îi face să se simtă slabi, ce îi face să se simtă puternici.
Nu vreau să înțeleg și nici să fiu blândă cu ceea ce un bărbat respinge în el, respingând iubirea. Nici cu ceea ce simte nevoia să protejeze în el, refuzând să trăiască.
Nu vreau să înțeleg ce îl face pe un bărbat să ceară și să respingă în aceeași secundă.
Nu vreau să fiu blândă și înțelegătoare cu ceea ce un bărbat cere să nu fii, să nu devii, să nu trăiești.
Nu vreau să fiu blândă, nici să înțeleg ce îl face pe un bărbat să te vrea puternică când te simte slabă, să te dorească vulnerabilă când ești puternică.
Azi nu înțeleg nici curajul, nici lipsa lui.

Nu vreau să fiu blândă nici înțelegătoare cu ceea ce îl face să simtă trăind în eternitate, când tu măsori viața ta în secunde. Nu vreau să fiu blândă nici să înțeleg cum se simte liber să vină, să rămână, să plece și să te găsească în același loc, în aceeași trăire.

Nu vreau să fiu blândă cu tăcerile, cu spusele sau nespusele unui bărbat.
Nu vreau să înțeleg ceea ce un bărbat nu poate spune în cuvinte. Nu sunt blândă cu ceea poate, dar nu vrea să pună în cuvinte.
Azi nu sunt blândă cu ceea ce se vrea să rămână nespus în numele vreunui altruism, a unei declarații de protecție a presupusei tale slăbiciuni, prostii sau incapacitate de înțelegere.
Sau, a presupusei tale nepăsări, ori a presupusei dorințe ascunse de a prinde, de a lega, de a constrânge.

Azi, nu sunt blândă, nici înțelegătoare.
Azi nu-mi pasă, nu înțeleg și nu mă ating lacrimile bărbaților. Și nu mă atinge bucuria lui de a se descoperi viu prin sine, sau prin vreo femeie.
Azi nu mă doare suferința presupusă, imaginată, trăită a oricărui bărbat.

Când nu te recunoști în ceea ce celălalt spune că ești - poți să devii altceva decât ceea ce ești sau poți fi?
Când cineva (bărbat sau femeie) nu vorbește despre sine, ci despre celălalt (spun asta si brusc conștientizez că exact asta fac eu acum, într-un fel, deși vorbesc despre mine, despre realitatea mea subiectivă) - mai are loc vreo urmă de înțelegere?
Când ceea ce ești sperie, rămâne neînțeles sau nedorit - tu rămâi un întreg.

Azi nu sunt blândă și înțelegătoare nici cu mine.
Cum aș putea să mă scindez într-o...distribuție selectivă a unei trăiri în mine?

Așez la vedere tot ce mă face să mă simt vie, rănită și vindecată, vulnerabilă și puternică, femeie.
Azi nu mă alin, nu mă alint, nu cer nimic de la mine.
Azi nu sunt blândă și nici înțelegătoare cu ce ar putea părea ridicol sau irațional în mine.

Azi, spulber în mine orice urmă de înțelegere, blândețe și răbdare, contaminate, afectate, învolburate și risipite în zeci de ani,  prin ceea ce am devenit în întâmplările ce mi-au fost date, cu ceea ce am știut și nu am știut, am înțeles ori nu am înțeles, am învățat sau nu am învățat.

Poate părea paradoxal, dar, asta simt, doar pentru a le regăsi. Pentru a mă regăsi.

Ca să las iubirea să curgă din mine, înspre mine, prin mine. Ca o revenire în matcă. Ca o liniștire a unui tumult pe care nu l-am mai crezut posibil, nu l-am cerut, nu l-am provocat. Doar l-am simțit izbucnind în mine. Și l-am lăsat să fie trăit. Acum îl las să se stingă în mine. Nu ca să piară. Doar să se regăsească. 
În întâlnirea unificatoare unui întreg cu un alt întreg. 
Oricine aș fi, oricine ar fi.
Cu ochii luminați a recunoaștere, cu sufletul încălzit de bucurie fără margini, cu mâna întinsă firesc unul spre celălalt, cu pasul așezat în aceiași direcție, în ritmul armonizat al inimilor recunoscătoare că s-au găsit. Fără spaime, fără întrebări, fără așteptări.