Cuvintele poartă în ele mesaje. E un truism, s-ar putea spune.
Dar uneori, cu cât ne grăbim să încadrăm o idee în categoria adevărurilor simple, banale, de la sine înțelese, cu atât pierdem din șansa de a le simți valoarea. Și, mai ales de a le lăsa să ne îmbogățească cu noi semnificații, să ne poarte în noi perspective de înțelegere.
Cuvintele pe care nu le putem rosti, pe care le îndepărtăm, uneori chiar și din mintea noastră, poartă în ele mesaje dinspre sine spre sine.
Ele ne pot indica ceea ce nu suntem pregătiți să înfruntăm din realitatea noastră subiectivă.
Ocolim cu grijă unele cuvinte, le înlocuim cu altele mai puțin directe sau intense, ori cu expresii mai blânde, ori pur și simplu ne vine greu să le rostim...
Rostirea lor, chiar simpla lor vedere, ne-ar întoarce cu putere în furtuna emoțiilor generate de realitatea denumită prin ele.
O realitate pulsând a durere la cea mai mică atingere. O durere de care încă nu știm, nu putem, nu suntem pregătiți să ne apropiem. Sau, să ne îndepărtăm.
Ciudat cum ....îndepărtarea, în sensul de înaintare pe drumul conștientizării și acceptare, începe neapărat cu apropierea de ceea ce ne ține blocați pe drumul devenirii noastre.
De fapt, nimic ciudat. Doar și lumina, din întuneric se naște, nu-i așa? Iar liniștea, doar prin risipirea vacarmului, se așterne.
Îndepărtarea, fără apropiere, e doar un fel de lăsa în urmă ceva de care rămâi mereu legat cu un lanț. Și chiar dacă ți se pare că înaintezi, mersul tău e împiedicat, greoi, obositor.
Și, chiar dacă ți se pare că ai ajuns departe, veșnic ceva te trage înapoi. Și cum tu ești preocupat să eviți apropierea, opoziția crează tensiune și te ține pe loc.
Cuvântul e doar semnul, poarta de trecere spre realitatea de care nu dorim, pentru că încă nu putem, să ne apropiem.
Dar această evitare îi dă întâmplării dureroase puterea de a ne face să ne simțim incapabili de confruntare. În acest fel, oricât ne-am îndepărtat de ea în timp, ea rămâne actuală.
Și, până nu intri în dialog cu emoția, cu gândurile care generează și întrețin acea emoție, o trăiești, o retrăiești de fiecare dată, ca și cum s-ar întâmpla din nou, în prezent.
Mesajele din cuvintele nerostite ne indică de unde să începem, la fel cum ne indică unde suntem pe drumul devenirii noastre din punctul dureros până la cel acceptării pierderii. Inclusiv a pierderii date de un eșec, cu gândul la care scriu acum. De cele mai multe ori eșecul nu ne doare prin ceea ce am pierdut, material, ci prin felul ne ”gândim” pe noi, în termeni de imagine, prin capcana raportării la așteptările sau judecata exclusivă a celorlalți.
Edward M. Hallowell (că, dacă pe el îl citesc acum, mă tot trezesc cu referiri la el) subliniază în mod repetat efectele pozitive ale conversației cu o persoană în care ai încredere, ca fiind ”tratamentul cel mai bun pentru suferințele emoționale”. Nu contest.
Doar că, eu cred că e nevoie ca prima persoană în care avem încredere să fim noi înșine.
Altfel, disponibilitatea de a încerca un astfel de tratament e din start sufocată în terifiantul ”Ce-ar spune, ce-ar simți, ce-ar crede despre mine dacă”.....(ar afla, ar ști, aș spune).
Până tu nu ești prietenul tău cel mai bun, care te iubește și te sprijină necondiționat, s-ar putea ca ceea ce presupui că ar spune, să fie doar ceea ce tu, deja îți spui.
Să avem încredere că eșecurile noastre nu definesc persoana noastră, în ansamblu.
Și să ne apropiem, să atingem, să pășim în toată emoția, în fiecare gând până ce descoperim ....gândul ultim care ne ține înlănțuiți în teamă că nu suntem suficienți de buni.
Altfel, ceea ce simțim că am pierdut deja, încrederea în noi, ne ține blocați în teama de a pierde încrederea, aprecierea, iubirea celorlalți.
Dacă aducem frica în lumina rostirii, umbrele din mintea se risipesc și inima noastră deschide ușa încrederii și bucuriei. Care abia așteaptă ca noi să deschidem această ușă. Pentru că doar noi putem face asta. Nu altcineva. Nu altceva.
Până la urmă - ceea ce ne ajută să mergem mai departe este ceea ce aflăm despre noi și ce facem cu ce aflăm despre noi, în orice experiență.
Iar ceea ce nu ne ucide ne face mai puternici, nu-i așa?
