Mi-a căzut în mână biografia lui Jamie Oliver. Un personaj pitoresc, plin de farmec. Așa mi s-a părut când l-am descoperit, la primele lui filmulețe transmise și în România. Îmi plăceau nonșalanța lui, bucuria cu care gătea, viteza și lejeritatea cu care măsura din ochi, din palmă, ingredientele. Și, de ce să nu recunosc, este și tare drăgălaș. Apoi, am început să apreciez proiectele de schimbare a stilului alimentar al copiilor din Marea Britanie și America. Il admir pentru tenacitatea cu care își urmărește scopul, pentru implicarea emoțională, credința și energia investite în acțiunile lui.
Am citit că, în copilărie, la școală, a fost considerat un copil cu nevoi speciale. Și, fără să vreau, m-am gândit, ce destin ar fi avut acest copil dacă s-ar fi născut în România? Ar fi fost ”orientat” către o școală specială. Atât de specială, încât reușește să anihileze orice șansă a unui astfel de copil de a-și descoperi și dezvolta vreun talent, vreo pricepere, vreo abilitate. În cele din urmă îi frânge șansa de a se simți demn, util și dorit în lume.
De fapt, nu doar învățământul special reușește acest lucru. Se pare că și cel ”normal”, dacă ne uităm la bac și la cât de dezorientați sunt tinerii din ziua de azi (oau, sună, de parcă aș avea 100 de ani)
Ei, Jamie, oare știi cât de norocos ești că ai venit pe lume, într-o familie și într-o țară, în care educația se face cu iubire. Acea iubire, care oferă încredere, libertate de explorare, învățare orientată spre dezvoltarea de competențe emoționale, sociale și practice. Sună complicat abstract această frază? Eu cred că sună a iubire. Părintele iubitor, profesorul dedicat, societatea sănătoasă, știu cum să desfacă aceste noțiuni abstracte în acțiuni simple.
