Robe dezrobite

Numai judecătorul şi grefierul, într-o sală de judecată au obligaţia să îşi poarte roba încheiată, căzând liniştit pe lângă corp, cu fiecare pliu aşezat cuminte la locul lui? Cam asta ar fi concluzia după ce am văzut că avocaţii intră în sala de judecată, îşi aruncă roba pe ei cu o mână, că în cealaltă ţin servieta, de la uşă până la spaţiul rezervat pledoariei pentru cauza clientului lor. O lasă fluturând, cu baveta (aşa se cheamă!) atârnând pe o parte, dezlânată şi dezmăţată. Se încurcă în mâneci şi în eşarfele alea care nu îşi mai ştiu locul, care pe faţă, care pe spate...Doamnele preferă să li se vadă mătasea, decolteul, colanul, mărgeaua, broşa. Domnii îşi expun cravata de pe burta şi ce-o mai fi sub ea, evidenţiat cu o mâna în buzunar.
Ce dezrobire a robelor o fi asta? Mi-am amintit de vremea când eram elevă şi ne manifestam nevoia de individualizare prin ajustarea sarafanelor, cu pense, cu tivuri, ori prin combinarea cu vreo altă bluză decât regulamentara cămaşă bleu. Când ne prindeam "numerele matricole" cu babe şi moşi, capse, ca să le putem scoate când ieşeam din curtea şcolii. Eram adolescenţi, eram rebeli, făceam şi noi ce puteam pentru a refuza uniformizarea şi înregimentarea. Dar avem o atidudine adecvată vârstei, nevoilor interioare.

Dar domnii cu robe? Felul cum îşi flutură robele mi se pare un semn de lipsă de respect faţă de client, faţă de profesie şi în cele din urmă faţă de propria persoană. Se duce-n bălării simbolul solemnităţii celui ocupat cu justiţia.
Mai lipseşte să vedem poliţişti cu chipiul pe o parte şi mascaţi cu cagule de dantelă.

Dorul....

Mi-e dor de să fiu respiraţia profundă, continuă a unei zile fără nelinişti.

Mi-ar plăcea să-i ascult simultan, dar arcuri peste timp sunt mai greu de realizat. Chiar dacă unii au încercat.

Soluţie de criză?

De ce trebuie strânsă cureaua în vreme de criză?
De gât!

De gâtul cui?...

Nu mă mai întreb. Tac şi ascult. Variaţiuni pe aceeaşi temă.

Au înnebunit salcâmii!

Pentru că primăvara se apropie de sfârşit. Să păstrăm aroma înnebunitoare a salcâmilor. Până se amestecă în mirosul halucinant al teilor, măcar. Şi să nu fim cuminţi! Toată piesa, e înduioşătoare, răscolitoare, revigornată, veseă. Iar finalul are tot farmecul masculinităţii ludice, pline de forţă şi energie vitală. Ca subiectul şi cauza bocetului meu!

Pleacă şi nu mă lăsa!

Aşa continuă bocetul meu... Cu aceeaşi intensitate precum glasul lui Tudor Gheorghe! Asta îmi crează o imagine de răţuşca ce urâtă trompeţind strident printre suratele ei mici, pufoase şi drăgălaşe în legănarea lor jucăuşă. Pînă nu se fac raţe crăcănate pe veci de uimire în faţa celei transformate în zveltă şi graţioasă lebădă (în ciuda greutăţii lor, na!)

Fără lacrimi,eu. Cu un început de zâmbet de femeie nălucă. Încep să îmi amintesc şi să mă bucur că tu nu mă asculţi niciodată. Şi să mă tem că, de data asta, vei asculta "de gândul cel dintîi". Dau reply, ascult şi îmi înec lacrimile glasul puternic şi vibrant al lui Tudor Gheorghe.

bocetul continuă...

It's hard to understand
But the touch of your hand
Can start me crying
I thought that I was over you
But it's true, so true
I love you even more
Than I did before
But, darling, what can I do?
For you don't love me
And I'll always be crying over you
Crying over you

Bocet în pustiu

Nu ştiu să mă fac înţeleasă! După cum nu ştiu cum să te fac înţeles minţii mele. Îţi scriu această scrisoare într-un loc în care tu nu ajungi niciodată, iubitule. Cu nesperanţa dintr-un film indian, că vântul îţi va aşeza în cale acest răvaş. Peste 1000 de ani, poate.
Cum să pun durerea mea în cuvinte? Nu mai reuşim să pornim la acel drum comun, despre care zile şi nopţi, ce s-au făcut ani, mi-ai picurat în auz, în sânge, în carne, în minte, picături de otravă. Aşa simt toate cuvintele tale frumoase acum. Otrăvitoare. Mi-au ţinut ochii deschişi de încântare dar orbi, mi-au hrănit foamea de iubire şi m-au ţinut nesătulă, mi-au întins limitele speranţei dincolo de orice raţiune. Acum sunt rătăcită pe un drum despre care îmi spui că e al nostru. Şi eu îl simt al nimănui. Ca în visul tău...primul care m-a aruncat în această iubire fără sfârşit. Cum se poate sfârşi ceva ce stă suspendat într-un perpetuă promisiune? Ai venit când ai dorit, ai plecat cât ai vrut, fără teama sau grija că mă vei pierde. Sunt pierdută, iubitule! Cu tine şi fără tine, sunt la fel de pierdută în acest vis pe care tu îl numeşti realitatea dragostei noastre rare, nepreţuite şi eterne. Pe care eu încep să îl trăiesc cu nelinişte, neputinţă şi ambivalenţa. Seamănă a coşmar. Coşmarul nostru drag, cum ai spune tu cu nonşalanţă, strivind cu o îmbrăţişare orice încercare de a reacţiona prin cuvinte. Aşa cum minimalizezi cauza furiei mele şi amplifici, în acest fel, exasperarea mea.

Nu ştiu ce lecţie de viaţă îmi este dată prin tine. Oare de asta, pentru că nu reuşesc să o desluşesc, pare că am intrat într-o buclă temporală? Foc, ardere, extaz, răbufnire, tăcere războinică, resemnare (a mea, nu a ta), vis şi...de la capăt. Ufffff! Afurisit tipar. De asta scriu aici, unde tu nu ajungi. Ca să rup acest tipar, în care tot eu îmi cer iertare prima, asta dacă tu decizi că merit această îndurare, apoi tu spui cât de mult înţelegi, ce mare dreptate am dar cât de adânc suferi, cât de nesfârşt mă iubeşti şi o luăm de la capăt, prin labirintul pe care noi ni-l facem din ce în ce mai întortocheat. Păstrez într-un colţ de minte toate lucrurile minunate care se întâmplă între noi şi prin noi. Le las neatinse de această tristeţe a pragului de care ne tot izbim. Îl vom trece împreună sau se va transforma în zidul plângerii noastre?

Sunet şi simţire

Sauna cu liniste

Serios, nu mi-a venit sa cred! Linişte şi pace îndelungă. Numai aerul fierbinte se auzea. Şi, din cand în cand, uşa deschisă închisă încetişor pentru drumul spre duşul termoreglator (sau termoreglant?!). M-am bucurat până m-am panicat că mi-am pierdut sursa de inspiraţie. Ei, hai nici chiar muza! Dar suna interesant "muze din saună". Ori, "sauna muzelor". Asta e,poate că aşa se va încheia seria de postări din sauna. Pentru că am lăsat mintea să se topească în zona liberă. Am simţit zumzăitul unor frământări şi începuturi de dialog mental reparator cu subiectul responsabil de nemulţumirile mele lipsă, dar le-am lipit uşurel de pereţii fierbinţi. Carpe diem! Dacă suntem atenţi, viaţa ne oferă timp potrivit pentru toate. Ce e pasiunea asta nebună de a amesteca lucrurile, subiectele, obiectele, de a le suprapune, de a ne înnebuni creierul cu 2, 3, 9 în 1?....

Părinţi bolnavi! Lume nebună!

"7 year old girls going hard on single ladies and they are in 1 grade" Este un filmuleţ intitulat aşa pe YouTube. Am fost tentată să îi dau embed. Nici acum nu ştiu dacă era mai bine să pun imaginea sau doar să comentez. Am găsit şi un răspuns pe măsură şi îl postez pe ăsta. Chiar dacă duce direct la imaginile ce pot îngrozi şi un bărbat beat. Adică deconectat, cel puţin parţial şi temporar, de la creierul raţional şi mai tentat să reacţioneze necenzurat la stimuli senzoriali.
De fapt ce poţi comenta? Să îţi expui proprii copii la sexualizare precoce şi să îi arunci în văzul lumii mi se pare trist şi pervers. O scoatere dureroasă din inocenţa copilăriei şi trimiterea într-o lume în care frumuseţe şi sexualitatea împlinită prin iubire nu mai au loc. Şi în care nu mai încape capacitatea de a te bucura de firesc şi normalitate.

Sauna cu tristeţi separate

Hai că a fost mai linişte azi. Poate pentru că erau mai obosite doamnele după aerobic, fitnes, cardio, spinning, fiecare de unde venea. Sau, poate pentru că termometrul indica punctul de fierbere.
Aşa molatec, prin aerul fierbinte, un glas a deschis subiectul celulitei. Vai! Monstrul deceniului insinuat şi adăugat la atâtea alte motive de nelinişte şi oprelişte pentru trăiri de relaxare totală în văzul lumii, al celorlalte femei, sau al Lui,oricine ar fi el.

"Mai făceam masaj în timp ce mă uitam la televizor cu un instrument de lemn. Foarte bun. Dar acum ne uităm fiecare la televizorul lui. Aşa e acum. Televizoare separate, calculatoare separate." Cred că s-a topit în cele 100 de grade legătura dintre masaj şi uitatul separat l-a televizor. Eu nu am mai prins-o. Dar şi ea s-a prins că vorbeşte despre altceva decât masajul anticelulitic şi a tăcut. Şi fiecare a rămas cu gândurile în aburii ei.

Nu poţi să nu te întrebi cât şi prin ce te mai poţi îndepărta de cel de lângă tine? Să trăieşti în universuri paralele în acelaşi spaţiu. Pentru care plăteşti aceleaşi facturi. Şi abonamente diferite.

sauna cu politichie

Cauţi un loc unde să te rupi de zbuciumul cotidian. Şi ţi se pare că o saună ar fi locul şi un moment de alint potrivit. Eii....dar socoteala din casa minţii tale e dată peste cap de socoteala din mintea altora. Te întinzi frumos în începutul de linişte şi te laşi în voia relaxării prin încălzire globală a trupului tău (ştiaţi că s-a inventat şi criosauna?! Brrrrrr....). Şi, după 5 secunde de linişte începe zumzetul: ce reţete, ce diete, ce chin, de la ce s-au aşezat x şi y kile în plus (la unele se văd cu ochiul liber, la altele se vede clar că doar în mintea lor au un surplus de greutate), schimb de idei şi sfaturi pe care oricum le citeşti şi le auzi zilnic în câte un ziar, revistă, emisiune, ori doar în campania "pentru sănătatea dumneavoastră".....Uffffff, s-a dus ruperea mea de cotidian.
Ţine cât ţine, pauză. Hai că au obosit, poate totuşi îmi iese socoteala iniţială. Da de unde!... Se pare că tăcerea trezeşte anxietăţi. De atâta tăcere s-ar putea să începi să îţi auzi gândurile. Mai bine să faci gălăgie. Şi te demonstrezi o persoană sociabilă şi comunicativă!
Next subject: politica. Îmi vine să plâng. De socoteala mea compromisă. Dar şi de subiectul discuţiei în sine. Cum ne umilesc aştia (guvernanţi, parlamentari, preşedinte) şi ne tratează ca pe nişte dobitoace. Ei se lăfăiesc pe seama noatră, ne sfidează şi cu nesimţire au găsit ca soluţie pentru criză tăierea salariilor, a pensiilor, a ajutorului de şomaj şi, abject de-a dreptul, a alocaţiilor pentru copil!!! Sigur că par pertinente şi comentariile şi soluţia propusă: SĂ-ŞI TAIE LOR... BENEFICIILE LEGALE ŞI ILEGALE, SALARIILE CU 50 % PE VREO 2 ANI! Mai puţin pertinentă pare situaţia în sine. Cine te aude? Cine te ia în seamă? Tu eşti antifonată într-o cuşcă de lemn, pe care dacă o deturnezi de la scopul ei intrinsec, numai detoxifiantă şi relaxantă nu mai este. Ba dimpotrivă!

Ce o fi mai trist? Că nu ştim să trăim pe deplin un moment de relaxare? Că nu ştim să găsim sau să provocăm contexte adecvate pentru frământările noastre? Că ne păstrăm obiceiul de a ne plânge şi de a ne pricepe la toate, în timp ce înghiţim şi acceptăm ,în cele din urmă, toate deciziile guvernanţilor şi politicienilor, pe care tot noi îi (re)alegem?

Nu ştiu ce să zic. Dacă am păreri sau recomandări politice (nu am, că nu mă pricep!)ori opinii despre cum se pot soluţiona cauze sociale, ma duc la miting, caut o listă publică de dezbateri, apelez la media, scriu pe site-urile primariei, ministerelor, mă înscriu într-un ong de profil şi mai ştiu eu ce.
Dar, când mă duc la saună vreau linişte. Asta înseamnă că îmi lipseşte simţul civic?

Încerc să salvez momentul meu de linişte cu "waterfall relaxation"

Să te bucuri pur şi simplu...

Unii oameni, balcanici sau nu, par sa aibă vocaţia nefericirii. Sau cel puţin a nemulţumirii, a frustrării continue. Ajungi să te obişnuieşti la un moment dat cu o stare în care nu ai, nu poţi, nu primeşti, nu întâlneşti, nu împlineşti....şi orice altceva te mai poate duce cu gândul la nefericire sau doar la absenţa fericirii.
Pentru că viaţa nu a fost generoasă cu tine, ori pentru că tu nu ai ştiut să profiţi din plin de oportunităţile ei, ori şi una şi alta pe lângă altele. Te poţi obişnui cu asta, accepţi că unele lucruri nu îţi sunt sortite.

După ce te obişnuieşti aşa, darurile pe care viaţa sau oamenii ţi le fac din când în când te iau prin surprindere şi chiar te pun în dificultate. Primeşti un dar şi ţi se pare nepotrivit şi apăsător. Oare îl merit? Oare voi putea să recompensez vreodată generozitatea? Oare voi fi la înălţimea darului?

Uităm că darurile, ca şi complimentele, trebuie primite cu zâmbet şi cu un simplu mulţumesc. Că cel care ţi-a făcut darul nu doreşte ceva în schimb. Iar reacţia ta şi felul în care primeşti ce ţi se oferă dă măsura bucuriei pe care o simte cel care a făcut un dar din suflet.

Să te bucuri pur şi simplu! Nu e întotdeauna uşor. Dar putem învăţa lucrul ăsta. De fapt nu e nevoie decât să mărim scala pe care ne măsurăm aşteptările şi speranţele. Adică să visăm mai mult! Să ne permitem să fim mai încrezători şi să lăsăm o uşă deschisă pentru lucrurile care nu încap în calculele noastre, financiare sau nonfinanciare.

Mă bucur pur şi simplu!

Iesirea din ceaţa....

Am o stare de folk. Ceaţa de luni pana joi a trenat până vineri dimineaţa. Si a disparut total în stralucirea soarelui nebun din weekendul cu 1 mai. Am savurat linistea din marginea lumii mele. Si linistea din orasul din care lumea părea să fi evadat. De parcă ar fi strigat cineva "E 1 Mai! Incolonaaaarea!" Hai sa mergem cu toţii la munte, la mare, la gratare, la bulgari sa ne fure jeep-urile...... Frate, sunt si alte week-enduri in care poţi pleca, oriunde vrei. Dar e adevarat ca nu mai poti spune. "Am fost si eu de 1 Mai..."

Frumuseţea stă în ochii privitorului.

De la "Manifestul pentru frumuseţe naturală" a lui Bucurenci mi se trage... Că a trezit nişte asociaţii de idei şi m-a făcut să pun pe hârtie cum am început eu să fiu o femeie frumoasă. Ori, mai curând, cum am descoperit eu că frumuseţea unei femei poate fi dezvăluită prin ochiul bărbatului iubit. Şi iubitor.

Ştiu că am fost un copil frumos. Poate şi mai târziu, până la un anumit punct al vieţii am fost o copilă, adolescentă frumoasă. Dar, după ce auzi repetată admiraţia multora "Ce frumoasă e mama ta." "Ce tată frumos ai!" continuată cu întrebarea uşor uimită "Tu cu cine semeni?" începi să îţi construieşti imaginea de sine după alte repere. Din altă categorie, precum ce prietenă bună eşti tu, ca tine nimeni nu ştie să asculte, e deşteaptă, e serioasă, e citită, are simţul umorului, e pricepută şi tot aşa.....
Imagini care nu au legătură cu frumuseţea exterioară. Poate doar elemente disparate ce ochi frumoşi, ce păr minunat....
As putea spune că asta mi-a afectat puţin încrederea în mine şi stilul de viaţă, dar poate că a avut şi un beneficiu secundar prin faptul că m-a orientat spre alte preocupări.
Am devenit mai frumoasă ca niciodată prin ochii unui bărbat. Nu al primului bărbat, nu asta era ideea. Ci, al primului care s-a uitat adânc în ochii mei şi mi-a spus "Eşti aşa de frumoasă!" Primul gând a fost să îi spun "Nu e adevărat. Uită-te mai bine!" enervată că foloseşte un stereotip verbal sau că poate invocă o realitate imaginară şi dorită. Am început să îl cred când vedeam patima cu care mă sorbea din priviri şi căuta să mă dezbrace doar în lumină. A soarelui, a lămpii, lumină să fie. Cu ochii larg deschişi. "Nu te ascunde. Vreau să te privesc" - asta poate deveni un hitul vieţii tale, cântecul pe care îl fredonezi zâmbind.

Nu m-am înscris la un concurs de miss după asta! Am rămas la fel de departe de canoanele frumuseţii comune, mondene, acceptate, recunoscute la prima privire. Dar mă simt cea mai frumoasă femeie în privirile şi îmbrăţişările acestui bărbat.

Puterea obişnuinţei

Ce anume din firea noastră ne face să fim atât de receptivi la puterea obişnuinţei? Şi să nu mai vedem dincolo de cărarea bătută? Uneori rămâi agăţat în acelaşi tipar, deşi, dacă faci un efort de conştientizare, realizezi că acelaşi comportament va produce un efect similar. poate că după ce împuşcăm toţi lupii o să începem să ne întrebăm cine ne mănâncă oile.