M-am tot agitat
si m-am foit si m-am lăsat mestecată de gânduri, până am spart un glob de lustră.
Na, am zis – s-a dus ghinionul. Ducă-se cu toate spiritele umbroase, neguroase, care mă tot freamătă în ajunul trimbițatului sfârșit de lume (că atunci era).
(notă: acesta este concluzia ciudată și finalul, la fel de ciudat, a unei călătorii de vreo 2-3 luni în iluzoria lume virtuală a unui site de matrimoniale. O lume în care te poți amuza, distra, învăța câte ceva.
Ihm, costurile de timp risipit s-ar putea sa fie cam mari, dar... să lăsăm lucrurile așa, că de mers nu poti merge decât înainte.
O lume în care te poți pierde. Depinde de cine dai. Că, da, poți să dai peste fix exact de cine ai nevoie ca să afli ceea ce, poate știai deja, dar ai uitat, ceea ce știai în mintea ta, dar nu era total în conștiența ta.
Da, am (mai) aflat (și) că mă pot pierde într-o scânteie. Că devin semn de foc și mă las să ard până mă fac cenușă și tot nu-mi ajunge. Că ceva din mine mă tot duce în întâmplări așezate pe drumul spre nicăieri.
Mai rar se poate întâmpla să dai de o ușă cu dus întors în realitate ținut(ă) de mână. Da când te uiți la Teo, zici că e doar o iluzie cu final amânat.
În rest - provocare de trăire în dorul lelii .
Încă nu râd de mine. Da mi se duce colțul gurii a zambet și vorba a dulce ironie. Nici nu mai plâng. Nici nu mă îngrijorez, rușinez, blamez, înduioșez de mine, sau sa imi plâng de milă. Asta ar mai fi!
Doar, punct! Pas înainte.
Se cade să îmi amintesc ceea ce sunt, am trăit, am învățat.
Și, uite asa, m-am întors în locul unde frica nu tremură în nici un gând.
Și unde îmi pasă, dar nu mă tem că pierd ceva, sau pe cineva.
Na, am zis – s-a dus ghinionul. Ducă-se cu toate spiritele umbroase, neguroase, care mă tot freamătă în ajunul trimbițatului sfârșit de lume (că atunci era).
Și parcă nu a
fost de-ajuns a sarit naibii și siguranta. Aia de la tabloul electric, slavă domnului!
Semne de sfârșit lume .
Când nici lopata grea sub zapada, nici sunetul paletei izbind cu foc și praf în mocheta....cand ti se sparg lucrurile în mana și-ți mai sare și siguranta din senin, e gata !– semn ca tre sa te oprești. Din orice făceai.
Când nici lopata grea sub zapada, nici sunetul paletei izbind cu foc și praf în mocheta....cand ti se sparg lucrurile în mana și-ți mai sare și siguranta din senin, e gata !– semn ca tre sa te oprești. Din orice făceai.
Acum sunt
plictisită, obosită, cam buimacă. Și nu-mi trebuie nimic.
Somn, poate. Apă, poate.
Somn, poate. Apă, poate.
O carte, poate. Să mă plimb prin zăpadă, poate.
Să mă privesc în oglindă și să zâmbesc bland-duios.
Să las prietenii să îmi vorbească din nou.
”Sapă numai, sapă, sapă
până dai de stele-n apă.”
Să las prietenii să îmi vorbească din nou.
”Sapă numai, sapă, sapă
până dai de stele-n apă.”
Zău ca da....Ce atâta efort, agitație și tevatură.
Ia, să stau eu
linistită.
Să sape cine-o vrea.
Până la umă, mi-am amintit.
Sunt, și eu sunt, o
stea. Caldă, luminoasă, strălucitoare.
Să sape cine vrea să mă găsească.
Ce e cu
exibitionismul ăsta? Ce e cu disperarea asta? Ce e cu frământarea asta sterilă? De parcă se termină viața, lumea, timpul.
Târg, piață,
vânătoare, pescuit, războiul sexelor. Bleahhhh.
Ducă-se, nu e de
mine.
(notă: acesta este concluzia ciudată și finalul, la fel de ciudat, a unei călătorii de vreo 2-3 luni în iluzoria lume virtuală a unui site de matrimoniale. O lume în care te poți amuza, distra, învăța câte ceva.
Ihm, costurile de timp risipit s-ar putea sa fie cam mari, dar... să lăsăm lucrurile așa, că de mers nu poti merge decât înainte.
O lume în care te poți pierde. Depinde de cine dai. Că, da, poți să dai peste fix exact de cine ai nevoie ca să afli ceea ce, poate știai deja, dar ai uitat, ceea ce știai în mintea ta, dar nu era total în conștiența ta.
Da, am (mai) aflat (și) că mă pot pierde într-o scânteie. Că devin semn de foc și mă las să ard până mă fac cenușă și tot nu-mi ajunge. Că ceva din mine mă tot duce în întâmplări așezate pe drumul spre nicăieri.
Mai rar se poate întâmpla să dai de o ușă cu dus întors în realitate ținut(ă) de mână. Da când te uiți la Teo, zici că e doar o iluzie cu final amânat.
În rest - provocare de trăire în dorul lelii .
Încă nu râd de mine. Da mi se duce colțul gurii a zambet și vorba a dulce ironie. Nici nu mai plâng. Nici nu mă îngrijorez, rușinez, blamez, înduioșez de mine, sau sa imi plâng de milă. Asta ar mai fi!
Doar, punct! Pas înainte.
Se cade să îmi amintesc ceea ce sunt, am trăit, am învățat.
Și, uite asa, m-am întors în locul unde frica nu tremură în nici un gând.
Și unde îmi pasă, dar nu mă tem că pierd ceva, sau pe cineva.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu