Liniștea dintr-o adiere de aripă de înger...

Mi-am amintit cum, în copilărie, cînd, pe neașteptate, ne scutura pe vreunul un fior, aproape ca un spasm, din creștet până în tălpi,  pe care nu-l puteai explica nici prin adiere de vant, nici prin sperietură sau altă emoție... noi, copii, obișnuiam să spunem, senin: ”A trecut un înger pe lângă mine”

Unii oameni intră în  viața ta ca o adiere de aripă de înger. Printr-o întâmplare în care, dacă ești semndefoc, mai ales, sufletul se aprinde în afara, înaintea rațiunii. Fior, scuturătură, tulburare. Inexplicabil, neînțeles. O întâmplare rară și prețioasă. Scânteie de trăire rară, care nu se aprinde de multe ori într-o viață de om. Uneori, doar o dată. Se poate și niciodată. Care nu se confundă cu nimic din ce-ai mai trăit, sau care  putea fi explicat prin vreo reacție neurochimică care să ducă totul în banal pur senzorial.

Dar, când încetezi să te zbați să înțelegi ceea nu se cere înțeles, ci doar lăsat să fie, te trezești că inexplicabilă stare de senin și-a găsit dintr-o dată casă bună și primitoare în sufletul tău. 

Atunci, îți vine să spui, fără alte întrebări, precum copiii: ”A trecut un înger pe lângă mine”. 

Un an luminos și plin de iubire ca în adierea unei aripi de înger!