Să fiu responsabilă pentru fericirea mea!

Imi tot revine în minte un citat, pe care l-am redescoperit în noiembrie, o întrebare, de fapt:

”Și ce ați face, dacă Dumnezeu vi s-ar arăta și v-ar spune: Vă poruncesc să fiți fericiți pe acest pământ, câte zile veți mai avea. Ce ați face atunci?” (Richard Bach – Iluzii)

Îmi vine să cred că, ne-ar speria așa de tare această posibilitate, încât am începe să înșirăm  argumente despre ce ne împiedică să fim fericiți. O listă, mai lungă sau mai scurtă, despre dezamăgiri, eșecuri și neapărat despe contexte potrivnice și despre contribuția celorlalți la nefericirea noastră. Ceea ce nu face decât să ne fixeze convingerea ca dacă ceva, altceva, altcineva...s-ar întâmpla, atunci, noi...

Să ceri cuiva să fie responsabil pentru starea ta de bine, pentru fericirea ta, poate fi copleșitor pentru oricine. Și, atunci celuilalt nu-i mai rămâne decât să fugă departe. Mai devreme sau mai târziu va pleca, pentru că se va simți nefericit, epuizat, furios și revoltat să te tot facă să te simți în siguranță, mulțumit, încrezător și fericit. Într-o zi va descoperi că asta nu-l mai face fericit.

Frică de dispariția fericirii, mai ales de felul în care vom face față pierderii surselor exterioare de care legăm starea de fericire, uneori, chiar înainte de a le avea, ne conduce, doar aparent paradoxal, spre evitarea și respingerea a ceea ce ne-ar face fericiți.

Simplificat, frica de nefericire ne ține departe de fericire.

E o întrebare bună pentru ultima zi din an. Sau pentru prima zi din an.

Dar s-ar putea să fie și mai valoroasă dacă încep să găsesc un răspuns, în fiecare zi.

Ce-aș face, azi, eu....

Pentru că, nu-i așa, doar în noi găsim toate răspunsurile?

Să mă bucur de toate și să păstrez încrederea că pot face față fericirii, în aceeași măsură ca și nefericirii, succesului ca și eșecului, împlinirilor ca și neîmplinirilor.

Pentru că, nu-i așa, toate ne sunt date într-o viață de om. Nu putem schimba asta. În cele din urmă, putem schimba ceva doar în modul nostru de a fi, de a gândi, de a acționa…

Acesta e un posibil prim răspuns, al meu, pentru mine, azi, la întrebarea ”Ce-aș face dacă”....

  

Intensitatea cu care descoperim că lucruri pe care credeam că le știm, pentru că le-am auzit, le-am citit, le-am rostit au o nouă forță, o nouă lumină și sunt, dintr-o dată mai clare, mai simple, mai calde, mai luminoase, e un semn că au căpătat substanță în tine. 

Că, au trecut din ceea ce cunoști prin ceea ce gândești, în ceea ce simți și că ești pregătit să și aplici.

(Mhm, postarea asta, n-a știut de la început unde-i este locul în toate spatiile astea de expunere în care mă foiesc eu. Dar acum, că am adus-o la marginea lumii, se simte mai...acasă :).