un ritm

merge, în contrabalans cu o duminică noroasă și vâscoasă.

haz de necazul crizei

Mi-au venit în minte recomandările făcute de specialiști americani pentru a supraviețui perioadei de criză economică. Pe principiul că e prea târziu să mai schimbăm ceva, alung ca pe un țânțar, fireasca întrebare de ce nu au făcut aceste recomandări pre-criză, că doar prevenirea e mama tratamentului.
Atât cât mi-a rămas în biata-mi memorie greu încercată, cică soluția ar fi să reducem cheltuielile la jumătate. Eliminăm astfel tot ce era moft, fiță, poftă, chef, impuls de moment și ne limităm la ceea ce intră sub eticheta ”strict și realmente necesar”.

Eu, ca una cu venituri medii spre mici și cu nevoi educate în spiritul supraviețuirii, am resimțit până acum criza ca...oportunitate materializată în oferte, promoții și reduceri care, brusc mi-au facilitat accesul la mofturi și pofte. Mici spre medii și alea, ce-i drept.

Dar se pare că se adâncește criza. Și pentru că ultima mea fiță e un abonament la sală, asumat mental pe termen lung, mă gândeam ce voi face dacă-i va veni rândul la tăiere de pe lista cu eticheta cu pricina?!

Pentru cei interesați am o...rețetă în 4 pași:

1. identifici o sală localizată la cel puțin 3 kilometri de casă.
2. ai grijă ca sala să fie într-o clădire fără lift, cel puțin la etajul 3.
3. mergi în fiecare zi, dacă poți și de 2 ori pe zi, în cel mai bun timp pe care îl ai la bandă și în cel mai rapid ritm de step-aerobic!
4. La ușa sălii faci stânga împrejur, menții ritmul și reiei traseul spre casă.

Și gata!
Extrabonus - dacă prinzi caniculă ai și parte și de saună inclusă. Dacă nu, poate plouă și economisești apa și gelul de duș.

rezistență la stres

Am şi eu momente de variaţie a intensităţii pasiunii profesionale. Dar nu sub zero. Că, atunci înseamnă că ceva din nevoia sau interesul meu s-a schimbat şi mă reorientez. Asta dacă nu reuşesc să mă repoziţionez, revitalizez, remotivez şi ce re-uri or mai fi posibile. Dar să te trezeşti dimineaţa cu gândul că te duci într-un loc doar ca să ajungi la ziua încasării, mi se pare o alegere chinuitoare, masochistă şi obstructivă pe fluxul înfloririi de sine.

Dar unii se pare că dezvoltă mecanisme de rezistenţă la acest stres al lipsei de pasiune, dincolo de imaginaţia mea.

Formă și fond - care pe care?

În ultimul timp mă regăsesc tot mai interesată de formă. Mi se pare că, doar găsind o formă potrivită, voi putea crea și un conținut pe măsură. Se vede și în foiala cu care tot schimb, perceptibil sau nu, fața acestui blog. Devin prea superficială? Devin prea nesigură? Interesată de structură, de ordine, de claritate?
Pe unde să-și mai facă loc creativitatea, spontaneitatea în atâtea unghiuri clare, contururi bine stabilite?...
O fi doar semn (și nu de foc) de accentuare a unei tendințe obsesiv-compulsive? Ce ascund de mine: teama de necunoscut, de incertitudine, de lucruri care nu știi unde te duc?!
Nu scriu nici un document dacă nu formatez de la început margini, mărime, font, distanță etc. Am nevoie de un titlu înainte de a așterne conținutul.
De ce nu mai cred că forma nu contează? De ce mi se pare că ambele sunt la fel de importante și că trebuie să le acordăm importanță, în aceeași măsură.
Trebuie? eu care spuneam că ”numai moartea trebuie”, în rest toate sunt alegeri.
Atenția la detalii consumă energie, te poate să face să pierzi viziunea de ansamblu, te poate duce cu gândul la risipire, îmbătrânire.
Parcă nu mai vrei să visezi, parcă nu mai vrei să speri. În fond, vrei doar să armonizezi forma vieții tale. Sau invers?
Sau altfel?
Armonie e cuvântul pe care îl căutam. Armonia are formă sau doar sunet? Poate fi și culoare. Pot fi toate la un loc, dar ce greu să nimerești dozajul corect.

Căldură mare!

Un pahar cu apă vă rog! Unul cât oceanul, cât marea, măcar cât o cadă în trei laturi. Să pot scălda epiderma lipicioasă de fierbințeala. Că fierberea minții nimic nu o poate răcori. Un semndefoc însetat, ce paradox cu miez de tendință suicidară....
Ce putere au bărbații să ne încoroneze regine și apoi să ne trezim sclave? Sau, pot să mă întreb, ce slăbiciune ne îndeamnă să încoronăm un bărbat rege, și să-l regăsim tiran? Unde se pierde timpul când ne simțeam zeu și zeiță, dezlegând izvoare de fericire împărtășită, în Olimpul iubirii fără temeri și lupte.
Tăcerea e o armă pe care nu o pot înțelege. Mă sufoc fără cuvinte și fără mângâieri. Există un concept ”Stroke” aplicat ființei umane, care nu poate trăi în afara stimulilor, pozitivi sau negativi. Atenție, gratificație, atingere, complimentare, recunoaștere. În lipsa acestora ne mulțumim și cu critică, ironie și altele mai rele. Dar tăcerea, indiferența, ignorarea, ne aruncă în inexistență.
Ne urmărește povara culegerii mărului interzis. Cu ce ușurință ne aruncăm pe umeri mantia grea a vinovăției. ”Eu și numai eu am greșit”. Și când am crezut, și când am iertat, și când am sperat....Am greșit și când m-am trezit că disperarea își face loc în inima mea. Am greșit și când am aruncat ceața de pe ochi și am lăsat rațiunea să măsoare faptele tale.
Poate când aceste frământări se vor face cenușă pe rugul culpabilizării și a întrebărilor fără răspuns, va renaște iubirea. Fie doar și pentru a rămâne amintire.

Tears in Heaven

Dialog între lumi paralele

El: La mulţi ani iubita mea!
Ea: face ochii mari, a început de emoţie
El: Am ceva special pentru tine
Ea: cu nivelul apelor crescând în matca ochilor mărginită de gene tremurătoare, când îl vede că scoate din buzunarul de la piept o cutiuţă, ce pare să ascundă simbolul materializării unei dorinţe aprinse. O ia delicat, o deschide cu zâmbet, pentru o miime de secundă, victorios. Trage aer adânc în piept când sub capac descoperă....o cheie agăţată jucăuş de un inel. Prea mare ca să ducă zâmbetul spre fericire. De fapt era belciugul unui breloc, grotesc în contextul dezechilibrului de aşteptări.( ca să vezi cum mărimea contează!...)
El:Pentru că azi nu e doar ziua ta. E şi aniversarea zilei când ne-am cunoscut...
Ea:Da, acum 5 ani... cu glas înecat şi accent pe cifră cifra
El:M-am gândit că e momentul potrivit să ai o cheie a ta de la apartamentul meu
Ea: Şi?
El: Şi să locuim împreună.
Ea,cu lacrimile uscate de furie: credeam că e un moment bun pentru o cerere în căsătorie.
El, sincer intrigat de atitudinea ei: Nu realizezi că mi-am asumat o mare responsabilitate rugându-te să ne mutăm împreună?
Ea: Unde? În casa noastră? Şi când te superi, nu-ţi mai plac, sau ne certăm, cine pleacă?
El: E casa mea.....

Redare (in)fidelă a unei scene dintr-un film, peste care am dat întâmplător, sau nu, când mintea mea era preocupată să desluşească ce unitate de măsură a timpului folosesc unii bărbaţi. Filmul se continuă şi se sfârşeşte cu adevărata iubire descoperită în fuga ei din cei 5 ani de aşteptare. Nu mai ţin minte cum se sfârşeşte cu domnul, brusc pălit de generozitatea jumătăţilor de măsură. După ani de gândire în teamă de angajament.

Eu am preferat să revăd clasicul "Vacanţă la Roma". Măcar acolo justificarea încape într-o logică a raţiunii.

Când tu taci

Intre noi este vid şi uitare şi frig
Doar atunci cand taci