Jamie Oliver

Mi-a căzut în mână biografia lui Jamie Oliver. Un personaj pitoresc, plin de farmec. Așa mi s-a părut când l-am descoperit, la primele lui filmulețe transmise și în România. Îmi plăceau nonșalanța lui, bucuria cu care gătea, viteza și lejeritatea cu care măsura din ochi, din palmă, ingredientele. Și, de ce să nu recunosc, este și tare drăgălaș. Apoi, am început să apreciez proiectele de schimbare a stilului alimentar al copiilor din Marea Britanie și America. Il admir pentru tenacitatea cu care își urmărește scopul, pentru implicarea emoțională, credința și energia investite în acțiunile lui.

Am citit că, în copilărie, la școală, a fost considerat un copil cu nevoi speciale. Și, fără să vreau, m-am gândit, ce destin ar fi avut acest copil dacă s-ar fi născut în România? Ar fi fost ”orientat” către o școală specială. Atât de specială, încât reușește să anihileze orice șansă a unui astfel de copil de a-și descoperi și dezvolta vreun talent, vreo pricepere, vreo abilitate. În cele din urmă îi frânge șansa de a se simți demn, util și dorit în lume.

De fapt, nu doar învățământul special reușește acest lucru. Se pare că și cel ”normal”, dacă ne uităm la bac și la cât de dezorientați sunt tinerii din ziua de azi (oau, sună, de parcă aș avea 100 de ani)

Ei, Jamie, oare știi cât de norocos ești că ai venit pe lume, într-o familie și într-o țară, în care educația se face cu iubire. Acea iubire, care oferă încredere, libertate de explorare, învățare orientată spre dezvoltarea de competențe emoționale, sociale și practice. Sună complicat abstract această frază? Eu cred că sună a iubire. Părintele iubitor, profesorul dedicat, societatea sănătoasă, știu cum să desfacă aceste noțiuni abstracte în acțiuni simple.

toleranță și acceptare

Mă uimește felul în care, indiferent de mediul de proveniență, copiii au parte de modele de intoleranță. Se cultivă ideea că ceva te face mai bun decat celălalt. Ar fi amuzant, dacă nu ar fi trist, să vezi astfel de manifestări.

Cred că în familie, dar și în școală se cultivă această atitudine. Chiar dacă ești sărac, celălalt e mai sărac decât tine. Dacă tu ești isteț, celălalt sigur e mai puțin isteț decât tine, pentru că are mai puține haine sau pielea lui e ușor mai închisă la culoare.
Dacă un elev e mai timid, mai tăcut, mai încet la activități sportive, el va râmâne în ultima bancă. E nevoie de un adult care să încurajeze răbdarea celorlalți de a asculta, de a permite și acelui copil să se exprime. Să descurajeze lipsa de toleranță, tendința de a ironiza. Simultan, să încurajeze copilul timid, să se manifeste. Fie și greșind, ca să aibă din ce învăța.

Cel mai mult mă întristează credința unor dascăli că măsura educației e dată de cuantumul salariului. Pot înțelege, până la un anumit punct. Până la punctul în care văd copii care înfloresc atunci când cineva crează în jurul lor, pentru ei, fie și pentru un minut, o oră, o săptămână, o oază de toleranță. Și mai văd ceva. Văd copii care se descoperă mai bogați atunci când înțeleg că fiecare are locul lui sub soare.

Plec, mă întorc...

Cand fac alegerea proastă? Când plec sau când mă întorc?

Plec pentru că mi se pare inacceptabilă o iubire trăită doar în arderea clipei de pasiune. Bine, sunt ore, zile, momente, nu clipe. Dar ce mai contează, când ajungi mereu în același punct? În punctul în care dorești mai mult. Și pentru că nu e mai un mai mult pe care îl ceri, ci unul care ți se povestește. Tu asculți, sorbi cuvintele, absorbi visul, care, la un moment dat se cere împlinit, concretizat. Acesta este momentul când așteptarea cuminte și înțelegătoare explodează în furie revendicativă. Te-aisăturat să aștepți să primești ceea ce consideri că ți se cuvine. Limanul tihnit pe care visul să devină realitate.

Mă întorc pentru că, după zile, săptămâni sau luni de fierbere a disperării, a tristeții, a furiei, a dorului, ajung la concluzia că nu fac decat să risipesc timpul și energia.

Pentru că nu mă pot rupe de tine. Pentru că fiecare celulă a mea crede în dragostea ta. Și în sinceritatea ta. Doar că nu am ajuns la acel moment în care să mă pot despărți de felul în care mă faci să mă simt. În care să aleg cu mintea nu cu inima.

Mă întorc, când sunt pregătită să mai dau o șansă acestui vis devină realitate? Nu! mă întorc, când mă simt pregătită să renunț la acest vis. Când simt că furia mea, tristețea mea, disperarea mea s-au tocit. Și că au rămas doar dorul, iubirea, acceptarea.

Mă întorc când sunt pregătită să nu cred mai mult. Pentru a mă bucura deplin de ceea am împreună cu tine. Și nu e puțin. Nici de ajuns. Dar e ceva ce merită ars până la cenușă.

dor de arde

Sunt momente când, fără nici o legătură cu contextul parcurs al realității, totul dispare în jurul meu. O fracțiune de secundă, în care nu știu dacă inima mea se oprește sau bate prea tare. Ca în visele acelea, în care cazi, fără să știi de unde și unde. Cazi si te oprești...trezindu-te. Cad și îmi vine să mă întind pe jos, cu un singur gand. Să te sun, sa te chem. Mă intorc ca din vis si incerc sa imi amintesc ce m-a facut să plec... Un fel de a spune. De fapt, eu nu am plecat nicaieri. Nici tu nu ai plecat. Eu nu am mai stat in calea ta. Iar tu nu mi-ai mai iesit în drum.

Cand mintea mea e trează, știu ca ăsta a fost cel mai intelept lucru. Cand inima mea zvacneste a dor devastator, se revoltă pe minte si o face...proastă. Mintea ii intoarce sec un... "Facem o echipa buna: o minte proastă și o inimă nebună".

Cum să le faci să se înteleagă? Pentru că, în momentele de pace fiecare șoptește celeilalte: "Ai dreptate"

Iar praf

E săptămâna stersului de praf. Cum l-oi fi lasat sa se astearna? În spatiu virtual, ca si în cel fizic.
Numai pe amintiri nu se asterne. Probabil pentru că sunt prea vii, prea recente. Cât timp mai e nevoie să treacă, până să se liniștească furia, dorul, tristețea, furia. Furia e cea care marchează trecerea prin atâtea stări. Ea năvălește, și mai intensă, când mă apropii de iertare, ori când memoria mea scoate la iveală momentele de bucurie, de plăcere, de duioșie.

Cât timp e nevoie să treacă? Ce gând mă poate ajuta. Nu vreau să uit? Nu vreau să spun bun rămas. Nu vreau să încep același drum.
Ce vreau? Asta e mai greu de definit. Deocamdată încep ziua, ștergând praful.

vorbe de sters praful

A trecut si vacanta. Frumoasă și...trecătoare. Mai păstrez ceva din mirosul de iasomie și portocali care mi-a înmiresmat cele câteva zile de evadare. Zilele si noptile se tot aleargă una pe alta. Eu, de felul meu, nu prea alerg. Las gândurile să alerge. Le mai și gonesc din când în când, să scap de ele. Nu știu cum se face că ele gonesc, iar eu tot în vârtejul lor sunt.

Mi-am amintit ca mi-am facut un culcuș la o margine a lumii, dar iar am uitat calea de acces. Am luat-o ușurel, pe ocolite, prin casuta de gmail. Am rămas uimită de ce forfotă era prin inbox. Notificări de prin casele altora, că pe la mine s-a așternut praful.
O să îl mai las să se adune. Sau poate se pornește vreun vânt și se rezolvă de la sine.

Solutie paradoxala

In plina perioada de criza, politica, economica, profesionala, de varsta, sentimentala, de acceptare a necesitatii unor decizii si cheltuieli medicale neplanificate, pe scurt in plina criza existentiala, ce poate fi mai potrivit decat... sa pleci in vacanta. Iti faci bagajele si pleci 8 zile departe de toate. E adevarat, vacanta a fost planificata, in ciuda semnelor. Nu a celor de foc, ci a celor ca anul asta e de schimbare. Si, intelept ar sa fie si de prudenta. Dar dupa o viata traita sub semnul numararii fiecarui leut si renuntarii la mici sau mari bucurii, iti vine sa dai cu prudenta de pamant si sa spui cu naduf "mama masii..."
Daca nu acum si aici, pe pamant, in viata asta, singura pe care ne putem baza, atunci, cand si unde?
Si uite asa se rezolva toate! Pentru 8 zile. Nu o sa se schimbe nimic in starea de fapt. Dar o sa am, la intoarcere, alte imagini pe retina si alt tonus, fie el doar muscular. Destul ca sa am o alta perspectiva.

noduri și sens

Sunt perioade, de-a lungul vieții, când simti ca ai ajuns la un maxim de motivatie si implicare. Uneori, se întâmplă ceva nou, în mintea ta sau în afara ta, și reușești să îți reactivezi resursele interioare care îți susțin motivația și implicare. Alteori, simți că, orice ai face și orice s-ar întâmpla, te afli la un capăt de drum. Într-o fundătură în care, paradoxal, tot ai de ales - te plafonezi și intri într-o rutină, ori, deschizi un drum nou.
Nu pot trăi în rutină! Îmi pierd entuziasmul, creativitate, plăcerea, satisfacția. Mă sufoc pur si simplu!
Cel mai grav simptom, e cel în care nu mai vezi rațiunea pentru care ai încerca sa identifici și să activezi noi resurse interioare. Cândm constați că nu mai vrei să faci ceva pentru a resuscita motivația, pentru a schimba perspectiva, pentru a conferi un nou sens situației.
Si, când această perioada se manifestă, simultan, în plan profesional și personal, simți că ești prins într-un nod. Acest nod devine din ce în ce mai strâns, imi limitează mișcarea, respirația visul. Îl simt în jurul meu, așa cum îl simt în gât, în gândurile amestecate, în stomac. Sunt înnodată pe dinafară și pe dinauntru. Probabil de aceea devin din ce in ce mai inactivă, restrictiva in actiuni. Nu e un nod pe care să îl tai. Pentru că ești prinsă în el, de el, prin el.
Pot schimba perspectiva și privesc această criză ca pe o nouă oportunitate de creștere, de evoluție, de descoperire a unor noi cărări pentru viața mea.
Nemultumirea, detașarea, lipsa de rezonanță la lucruri care altă dată îmi declansau pasiunea sunt simptome prim care mintea mea, sufletul meu îmi transmit că e cazul să schimb ceva. Sau să rămân încremenită în nefericire și să găsesc rațiuni care să o facă suportabila.
Asa e viața. Ai oricând de ales!

Eu acum aleg să constat! Profesional îmi e din ce în ce mai clar că e cazul să închei o etapă și să pășesc spre alta. Pe care încă o caut, o proiectez mental, asigur cadrul în care EA să se materializeze. EA, dorința de schimbare.
Personal...e altă poveste.

pasi marunti

Se face martie acusi, iar eu sunt inca intr-un monolog fara cap si fara coada.
Ma tem ca ma va apuca sfarsitul anului, si, eu tot nu voi fi terminat de stabilit ce schimbari se impun in mintea mea, in viata mea.

Ei, o iau si eu cu pasi marunti. Respir adanc si imi umplu rezervoarele cu rabdare. Am trecut la reeducarea tendintei mele colerice, care si-a abandonat o vreme educatia din cei 7 ani de la inceputul tineretii.

Cu ceva succes, imi limitez zelul muncitoresc la cele 8 ore de program legal si sanatos mental. Sau echilibrez balanta la 40 de ore pe saptamana.
Ma uit in fiecare zi pe cer si imi las privirea pierduta in forma si culori.

Asta in ianuarie si jumatatea dragostoasa de februarie.
Am sa gasesc un melc si am sa ii cer parerea avizata despre viteza de deplasare a pasilor mei marunti.

scurt monolog fără cap si fara coada

Oare de ce, ne cuprinde entuziasmul inceputurilor de an, ca un posibil start pentru schimbare? Dupa efervescenta planurilor si listelor, fie si mentale, constatăm, la următorul sfârșit de an, că multe dintre cele propuse au rămas uitate. Că altele au fost directiile, reusitele, iar unele lucruri par sa fie sortite neschimbarii. Mai ales cele din urmă ne dau batai de cap la sfarsitul unui an. În general, al fiecărei etape care ne-a fost inoculată ca moment de bilanț. Si, în etapa finală, ce bilanț mai contează? Mai ales dacă, te gandesti că orice moment poate fi statia terminus al unei vieti în care ai tot alergat nauc să implinesti cutumele arhaice, dorintele parintilor și a bunicilor și stra stra bunicilor, cerintele iubitilor,așteptările profesorilor, obiectivele organizationale, impunerile fiscului si mai stiu eu ce alte lucruri, care devin, in diferite momente ale vieții, repere.
În ce moment uitam sa ne oprim si sa ne vedem pe unde s-au pierdud visele noastre. Sau in ce masură ceea ce am ajuns sa facem mai are legătură cu noi?

Cu ce e mai bun 1 ianuarie, decat, să zicem, 5 ianuarie,ori 22 iunie, ori 3 octombrie?... Avem sansa sa schimbam ceva in fiecare zi, în fiecare minut, aici și acum.

Eu asta imi propun, in fiecare an.:)

Duffy - a distant dreamer

Superba melodie, minunata voce! Visatoare si eu. Dintotdeauna. Și de azi încolo. Mai departe.

Iar Lucian Blaga

Dar ea, femeia, își mai aminteste?


Eva

Când şarpele intinse Evei mărul, îi vorbi
c-un glas ce răsună
de printre frunze ca un clopot de argint.
Dar s-a întâmplat că-i mai şopti apoi
şi ceva la ureche
încet, nespus de încet,
ceva ce nu se spune în scripturi.

Nici Dumnezeu n-a auzit ce i-a şoptit anume
cu toate că asculta şi el.
Şi Eva n-a voit să-i spuna nici lui Adam.
De-atunci femeia ascunde sub pleoape o taină
şi-şi miscă geana parca-ar zice
că ea ştie ceva,
ce noi nu ştim,
ce nimenea nu ştie,
nici Dumnezeu chiar.

Gânduri de inceput de an

Mi-am amintit de vremurile când poezia făcea parte din hrana mea zilnică. L-am ascultat pe Bleonț recitând Lumina raiului. Am rezonat, cu un fior de recunoaștere a unei posibile realități, impletit cu fire de culpabilizare și teamă venită din mentalul arhaic. În căutarea echilibrului, ne rătăcim între bine și rău. Dar viața înseamnă plăcere și durere, speranță și teamă, reusită și eșec, câștig și pierdere, iubire și disperare. În diferite nuanțe, intensități și durate. Dacă am gândi echilibrul ca pe o...medie, atunci ne-am simti ca într-o baie călduță.

Lucian Blaga

Lumina raiului

Spre soare râd!
Eu nu-mi am inima în cap,
nici creieri n-am în inimă.
Sunt beat de lume şi-s păgân!
Dar oare ar rodi-n ogorul meu
atâta râs făr'de căldura răului?
Şi-ar înflori pe buza ta atâta vrajă,
de n-ai fi frământată,
Sfânto,
de voluptatea-ascunsă a păcatului?
Ca un eretic stau pe gânduri şi mă-ntreb:
De unde-şi are raiul -
lumina? - Ştiu: Îl luminează iadul
cu flăcările lui!