iar bune maniere in relatie cu natura

Nu sunt o ecologista activista. Dar cred ca unele lucruri e bine sa le faci. Din bun simt. Din respect pentru resurse. Si pentru viitor. Si pentru aspectul curat al locului pe unde calci, stai, treci ori stai.

Nici nu stiu daca tin de o atitudine eco, ori pur si simplu de bun simt, lucruri marunte, precum:
-să stingi lumina dacă nu stai in incaperea respectivă.
-să închizi apa cat de sapunesti sau periezi pe dinti, pe spate sau pe ghete
-să nu arunci la întamplare, pe strada, biletul de tramvai, coaja de banana, punga de chipsuri s.a.m.d. Cred ca eu asa am inceput, atragand atentia, cu o fraza aparent diplomata, in fond pasiv-agresiva, de genul : ”Nu va suparati. V-a cazut ceva pe jos...” Adevarul ca ma amuza teribil graba cu care se intorceau si perplexitatea din priviri. Unii, totusi, se aplecau si cautau un cos de gunoi.
- sa nu lasi in urma ta la picnic un morman de gunoi.
- sa nu folosesti deo spray
- sa refolosesti pungile de plastic si sa treci la cele de hartie, panza
- sa reciclezi hartia, bateriile si ce mai poti.

(astea din urma mi se trag de la o prietena noua, ecologista veche si pana in maduva, dar nu din categoria celor care strang gunoiul dupa altii, ci a celor care promoveaza o atitudine responsabila)

Cel mai tare ma enerveaza mormanele de coji de seminte pe strada, pe langa banci in parcuri. Iar culmea mi s-a parut sa vad intr-o salina, destul de multe persoane scuipand frenetic movilite de coji de seminte prin mina.

Ce sa mai zic de o tanara iesind dintr-un lac avand o expresie ingretosata si un pumn plin de alge pe care le-a aruncat victorioasa intr-un tomberon. Parea fericita ca a contribuit la curatarea lacului. Iar eu paream perplexfurioasa de prostia unora.

Cred, din ce in ce mai mult, ca aceste lucruri pot face o diferenta. Inca nu mi-e clar daca tin de o atitudine eco sau pur si simplu de bun simt elementar, numa bun de format in cei 7 ani de acasa.

îmi plac pisicile!

Poate, și mai mult, îmi plac, motanii tandri si puternici.:) Dar, dincolo de asta, pisicuțele ma distrează, ma amuză, mă înduioșeacă și mă destresează. Ca pe mulți alții, cred. Cunosc o persoană, despre care nu mi-aș fi imaginat vreodată că va deveni stăpânul(și acum, orice pisica va mustăci în gând: ”Ha! Stăpânul...Lasă-l să creadă!”) grijuliu al unei pisici. Cunoscut în copilăria îndepărtată pentru jocurile în care, pisicile și alte vietăți, deveneau victime ale sadismului, cu atât mai mult oferă prilej de uimire imaginea contrastantă a celui care, peste ani, povestește cu glas duios, scene de schimburi de tandrețe și afecțiune cu felina adoptată.

Ce schimbări se produc în noi într-o viață!

De canicula, aproape delir

Gata vacanta! La munca din nou. Pe caldura asta, un adevarat chin! O dimineata in care am incercat sa imi caut ritmul, directia si agenda. Am gasit agenda. Stiu directiile. Nu gasesc alt ritm decat al cerului devenit o masa compacta cenusie nemiscata, prin care nu știu cum trece atata caldura. E greu! Va trebui sa imi planific vacanta, astfel încât să plec pe răcoare si să vin pe ninsoare. Dar cum fac lucrul ăsta,dacă și la anul viitor, reusesc sa fur doar 9 zile de vacanță? Mă pot gândi. Asta pana regăsesc ritmul. Cel din care am workalchoolicul obicei sa ma opresc doar atunci cand imi crapa ochiul. La propriu. Uneori stangul, alteori dreptul. Sau imi scade toleranta. Ori ma apuca depresia. Ori mă încearcă furia. Doar pe mine nu si către ceilalți. Acum sunt doar coplesita de caldura. Ma misc incetisor. Gandesc la fel. Visez la toamna molcoma si bogata de promisiuni.

Caldura mare, monser!

Ma topesc! Nu doar ca, visez cu ochii deschisi prin somn (na!), norisori si adieri de vantisor, dar vad ca mananc litere si pun cratime acolo unde nu isi au rostul. Am trecut cu corectatul pe postul cu transportul.

transportul in mileniul trei

Am fost nevoita sa merg dintr-un oras in altul cu un minunat microbuz. Prafuit, treaca mearga. Spoilerul statea sa cada, chederul flutura, de la trapa deschisa, nu de la aerul conditionat, care abia rasufla....Treaca mearga si astea. Mai ales ca biata trapa, tot cadea din cand in cand. Si de cate ori cineva o deschidea din nou, ii mai cadea cate un surub. Politica autogarii nu includea rezervari prin telefon ori email. ”Nu, doamna, trebuie sa veniti aici sa va luati bilet”. Dar, trebuie sa locuiesti in zona, ca sa poti sa iti iei bilet cu o zi-doua inainte. Daca esti in tranzit, poti sa dormi in autogara pana la urmatoarea cursa la care mai gasesti locuri, ori alegi de bunavoie sa mergi in picioare, intins pe culoar, atarnat intre o mana si un picior ramas neamortit. Ca lumea! La jumatatea traseului - pauza. Am coborat ametita de caldura si de zdruncinaturi, sa ma bucur de 10 minute de stat pe asfalt. Mi-a picat privirea pe minunatul mijloc de transport si, il vad lasat pe o parte. Clipesc de cateva ori, poate am iluzii, dar el, saracu, tot pe o parte statea. Ca mine, in timpul mersului, incercand sa imi gasesc o pozitie stabila. Imi intra in raza vizuala si tanarul sofer. ”Aveti pana?” ”NU, spune el privind in ochii mei cu un zambet al carei semnificatie nu am prins-o. Are un telescop lipsa” Si pleaca. Mie mi-a picat putin fata, apoi mi-am dat seama ca, oricum, nu stiu ce e ala telescop. Iar, in acel moment mi-am alungat orice curiozitate de a-mi imbogati vocabularul si cunostintele in domeniul mecanicii auto. Am zis ca, ce nu stiu nu ma afecteaza. Si daca nu e grav, voi ajunge la destinatie, iar daca e grav, ce mai conteaza ca am stiut și nu am facut nimic?

Mi-am amintit de ce insemna sa mergi cu autobuzul acum 15-20 de ani. Praf, caldura, ingramadeala, inghet. Mi-am amintit ca acum vreo 6 ani, am mers pana la Brasov cu un tren in care...ningea. Si mi-am zis ca, in aceasta minunata in care traim, lucrurile bune, daca apuca sa se intample, dureaza putin.