Hei, m-am prins, in sfarsit. Ce o fi însemnând UMG? Si, de ce o fi mers o vreme iar, cand sa fiu si eu primitoare cu musafirii, videoclipul devine indisponibil? Dar, să nu renuntam. Iată o alta varianta. Disponibilă, în acest moment, în țara mea, de la marginea lumii. Deși, cred ca nu țara, ci timpul, conteaza.
sâmbătă, decembrie 25, 2010
joi, octombrie 28, 2010
knock knock
De când nu am mai fost pe aici, și ușa blogului scârțâie și se deschide mai greu. Am crezut că s-a blocat de tot. Precum fișierele la care nu mai umbli luni, ani. Iar, adierea blândă de toamnă s-a transformat în miros de zăpadă.
Uneori, mă afund într-o ”trebușoară”, care mă rupe de lume. Și de mine. O fi bine, o fi rău!? Deocamdată nu fac decât să constat. Așa, pe post de...ungerea balamalelor. Ca să nu mă mai sforțez așa, data viitoare, când încerc să intru pe propriul meu blog.
Uneori, mă afund într-o ”trebușoară”, care mă rupe de lume. Și de mine. O fi bine, o fi rău!? Deocamdată nu fac decât să constat. Așa, pe post de...ungerea balamalelor. Ca să nu mă mai sforțez așa, data viitoare, când încerc să intru pe propriul meu blog.
marți, septembrie 28, 2010
A venit toamna
Am fost săptămâna asta la munte. Minunată iarbă verde, proaspătă, ca de primăvară matură, după ploile din ultima vreme. Și floricele galbene, lila, roșii răsăreau vesele printre firele pline de sevă. Brazii, verzi, dar deja printre ei foioase îngălbenite. Galben auriu și verde copt, o combinație care îți taie respirația. Și trezește în tine tristețea apropierii toamnei. A anului, a vieții. Depinde unde te afli pe linia vieții. Și cum stai la bilanțul bogățiilor adunate în timp.
duminică, septembrie 05, 2010
Contraste
un clip vesel pentru o cauză tragică, dar nobilă, în fond
”Tot personalul spitalului "dansează" pentru a vindeca
cancerul de sân, sub patronajul firmei "Mănuşa roz". Dacă se va reuşi ca acest clip să fie vizionat de 1 milion de
ori, firma "Mănuşa roz" va aloca o sumă importantă pentru
cercetarea şi vindecarea cancerului de sân. ”
”Tot personalul spitalului "dansează" pentru a vindeca
cancerul de sân, sub patronajul firmei "Mănuşa roz". Dacă se va reuşi ca acest clip să fie vizionat de 1 milion de
ori, firma "Mănuşa roz" va aloca o sumă importantă pentru
cercetarea şi vindecarea cancerului de sân. ”
marți, august 31, 2010
iar bune maniere in relatie cu natura
Nu sunt o ecologista activista. Dar cred ca unele lucruri e bine sa le faci. Din bun simt. Din respect pentru resurse. Si pentru viitor. Si pentru aspectul curat al locului pe unde calci, stai, treci ori stai.
Nici nu stiu daca tin de o atitudine eco, ori pur si simplu de bun simt, lucruri marunte, precum:
-să stingi lumina dacă nu stai in incaperea respectivă.
-să închizi apa cat de sapunesti sau periezi pe dinti, pe spate sau pe ghete
-să nu arunci la întamplare, pe strada, biletul de tramvai, coaja de banana, punga de chipsuri s.a.m.d. Cred ca eu asa am inceput, atragand atentia, cu o fraza aparent diplomata, in fond pasiv-agresiva, de genul : ”Nu va suparati. V-a cazut ceva pe jos...” Adevarul ca ma amuza teribil graba cu care se intorceau si perplexitatea din priviri. Unii, totusi, se aplecau si cautau un cos de gunoi.
- sa nu lasi in urma ta la picnic un morman de gunoi.
- sa nu folosesti deo spray
- sa refolosesti pungile de plastic si sa treci la cele de hartie, panza
- sa reciclezi hartia, bateriile si ce mai poti.
(astea din urma mi se trag de la o prietena noua, ecologista veche si pana in maduva, dar nu din categoria celor care strang gunoiul dupa altii, ci a celor care promoveaza o atitudine responsabila)
Cel mai tare ma enerveaza mormanele de coji de seminte pe strada, pe langa banci in parcuri. Iar culmea mi s-a parut sa vad intr-o salina, destul de multe persoane scuipand frenetic movilite de coji de seminte prin mina.
Ce sa mai zic de o tanara iesind dintr-un lac avand o expresie ingretosata si un pumn plin de alge pe care le-a aruncat victorioasa intr-un tomberon. Parea fericita ca a contribuit la curatarea lacului. Iar eu paream perplexfurioasa de prostia unora.
Cred, din ce in ce mai mult, ca aceste lucruri pot face o diferenta. Inca nu mi-e clar daca tin de o atitudine eco sau pur si simplu de bun simt elementar, numa bun de format in cei 7 ani de acasa.
Nici nu stiu daca tin de o atitudine eco, ori pur si simplu de bun simt, lucruri marunte, precum:
-să stingi lumina dacă nu stai in incaperea respectivă.
-să închizi apa cat de sapunesti sau periezi pe dinti, pe spate sau pe ghete
-să nu arunci la întamplare, pe strada, biletul de tramvai, coaja de banana, punga de chipsuri s.a.m.d. Cred ca eu asa am inceput, atragand atentia, cu o fraza aparent diplomata, in fond pasiv-agresiva, de genul : ”Nu va suparati. V-a cazut ceva pe jos...” Adevarul ca ma amuza teribil graba cu care se intorceau si perplexitatea din priviri. Unii, totusi, se aplecau si cautau un cos de gunoi.
- sa nu lasi in urma ta la picnic un morman de gunoi.
- sa nu folosesti deo spray
- sa refolosesti pungile de plastic si sa treci la cele de hartie, panza
- sa reciclezi hartia, bateriile si ce mai poti.
(astea din urma mi se trag de la o prietena noua, ecologista veche si pana in maduva, dar nu din categoria celor care strang gunoiul dupa altii, ci a celor care promoveaza o atitudine responsabila)
Cel mai tare ma enerveaza mormanele de coji de seminte pe strada, pe langa banci in parcuri. Iar culmea mi s-a parut sa vad intr-o salina, destul de multe persoane scuipand frenetic movilite de coji de seminte prin mina.
Ce sa mai zic de o tanara iesind dintr-un lac avand o expresie ingretosata si un pumn plin de alge pe care le-a aruncat victorioasa intr-un tomberon. Parea fericita ca a contribuit la curatarea lacului. Iar eu paream perplexfurioasa de prostia unora.
Cred, din ce in ce mai mult, ca aceste lucruri pot face o diferenta. Inca nu mi-e clar daca tin de o atitudine eco sau pur si simplu de bun simt elementar, numa bun de format in cei 7 ani de acasa.
duminică, august 29, 2010
îmi plac pisicile!
Poate, și mai mult, îmi plac, motanii tandri si puternici.:) Dar, dincolo de asta, pisicuțele ma distrează, ma amuză, mă înduioșeacă și mă destresează. Ca pe mulți alții, cred. Cunosc o persoană, despre care nu mi-aș fi imaginat vreodată că va deveni stăpânul(și acum, orice pisica va mustăci în gând: ”Ha! Stăpânul...Lasă-l să creadă!”) grijuliu al unei pisici. Cunoscut în copilăria îndepărtată pentru jocurile în care, pisicile și alte vietăți, deveneau victime ale sadismului, cu atât mai mult oferă prilej de uimire imaginea contrastantă a celui care, peste ani, povestește cu glas duios, scene de schimburi de tandrețe și afecțiune cu felina adoptată.
Ce schimbări se produc în noi într-o viață!
Ce schimbări se produc în noi într-o viață!
luni, august 16, 2010
De canicula, aproape delir
Gata vacanta! La munca din nou. Pe caldura asta, un adevarat chin! O dimineata in care am incercat sa imi caut ritmul, directia si agenda. Am gasit agenda. Stiu directiile. Nu gasesc alt ritm decat al cerului devenit o masa compacta cenusie nemiscata, prin care nu știu cum trece atata caldura. E greu! Va trebui sa imi planific vacanta, astfel încât să plec pe răcoare si să vin pe ninsoare. Dar cum fac lucrul ăsta,dacă și la anul viitor, reusesc sa fur doar 9 zile de vacanță? Mă pot gândi. Asta pana regăsesc ritmul. Cel din care am workalchoolicul obicei sa ma opresc doar atunci cand imi crapa ochiul. La propriu. Uneori stangul, alteori dreptul. Sau imi scade toleranta. Ori ma apuca depresia. Ori mă încearcă furia. Doar pe mine nu si către ceilalți. Acum sunt doar coplesita de caldura. Ma misc incetisor. Gandesc la fel. Visez la toamna molcoma si bogata de promisiuni.
sâmbătă, august 14, 2010
Caldura mare, monser!
Ma topesc! Nu doar ca, visez cu ochii deschisi prin somn (na!), norisori si adieri de vantisor, dar vad ca mananc litere si pun cratime acolo unde nu isi au rostul. Am trecut cu corectatul pe postul cu transportul.
transportul in mileniul trei
Am fost nevoita sa merg dintr-un oras in altul cu un minunat microbuz. Prafuit, treaca mearga. Spoilerul statea sa cada, chederul flutura, de la trapa deschisa, nu de la aerul conditionat, care abia rasufla....Treaca mearga si astea. Mai ales ca biata trapa, tot cadea din cand in cand. Si de cate ori cineva o deschidea din nou, ii mai cadea cate un surub. Politica autogarii nu includea rezervari prin telefon ori email. ”Nu, doamna, trebuie sa veniti aici sa va luati bilet”. Dar, trebuie sa locuiesti in zona, ca sa poti sa iti iei bilet cu o zi-doua inainte. Daca esti in tranzit, poti sa dormi in autogara pana la urmatoarea cursa la care mai gasesti locuri, ori alegi de bunavoie sa mergi in picioare, intins pe culoar, atarnat intre o mana si un picior ramas neamortit. Ca lumea! La jumatatea traseului - pauza. Am coborat ametita de caldura si de zdruncinaturi, sa ma bucur de 10 minute de stat pe asfalt. Mi-a picat privirea pe minunatul mijloc de transport si, il vad lasat pe o parte. Clipesc de cateva ori, poate am iluzii, dar el, saracu, tot pe o parte statea. Ca mine, in timpul mersului, incercand sa imi gasesc o pozitie stabila. Imi intra in raza vizuala si tanarul sofer. ”Aveti pana?” ”NU, spune el privind in ochii mei cu un zambet al carei semnificatie nu am prins-o. Are un telescop lipsa” Si pleaca. Mie mi-a picat putin fata, apoi mi-am dat seama ca, oricum, nu stiu ce e ala telescop. Iar, in acel moment mi-am alungat orice curiozitate de a-mi imbogati vocabularul si cunostintele in domeniul mecanicii auto. Am zis ca, ce nu stiu nu ma afecteaza. Si daca nu e grav, voi ajunge la destinatie, iar daca e grav, ce mai conteaza ca am stiut și nu am facut nimic?
Mi-am amintit de ce insemna sa mergi cu autobuzul acum 15-20 de ani. Praf, caldura, ingramadeala, inghet. Mi-am amintit ca acum vreo 6 ani, am mers pana la Brasov cu un tren in care...ningea. Si mi-am zis ca, in aceasta minunata in care traim, lucrurile bune, daca apuca sa se intample, dureaza putin.
Mi-am amintit de ce insemna sa mergi cu autobuzul acum 15-20 de ani. Praf, caldura, ingramadeala, inghet. Mi-am amintit ca acum vreo 6 ani, am mers pana la Brasov cu un tren in care...ningea. Si mi-am zis ca, in aceasta minunata in care traim, lucrurile bune, daca apuca sa se intample, dureaza putin.
duminică, iulie 25, 2010
Descântec de ploaie
Ia uite ce link de scaldat in nostalgice vremuri, cand sufletul meu se hranea cu versuri, am descoperit: http://www.romanianvoice.com/poezii/poeti/blandiana.php
Imi amintesc de o vreme cand, inganam aceasta poezie a Anei Blandiana, ca pe un descantec de dragoste. Acum si aici o rostec ca un...descantec de ploaie. Daca nici asta nu va merge, voi apela la arhaicul paparuda-ruda-ruda....
Iubesc ploile, iubesc cu patimă ploile,
Înnebunitele ploi şi ploile calme,
Ploile feciorelnice şi ploile-dezlănţuite femei,
Ploile proaspete şi plictisitoarele ploi fără sfârşit,
Iubesc ploile, iubesc cu patimă ploile,
Îmi place să mă tăvălesc prin iarba lor albă, înaltă,
Îmi place să le rup firele şi să umblu cu ele în dinţi,
Să ameţească, privindu-mă astfel, bărbaţii.
Ştiu că-i urât să spui "Sunt cea mai frumoasă femeie",
E urât şi poate nici nu e adevărat,
Dar lasă-mă atunci când plouă,
Numai atunci când plouă,
Să rostesc magica formulă "Sunt cea mai frumoasă femeie".
Sunt cea mai frumoasă femeie pentru că plouă
Şi-mi stă bine cu franjurii ploii în păr,
Sunt cea mai frumoasă femeie pentru că-i vânt
Şi rochia se zbate disperată să-mi ascundă genunchii,
Sunt cea mai frumoasă femeie pentru că tu
Eşti departe plecat şi eu te aştept,
Şi tu ştii că te-aştept,
Sunt cea mai frumoasă femeie şi ştiu să aştept
Şi totuşi aştept.
E-n aer miros de dragoste viu,
Şi toţi trecătorii adulmecă ploaia să-i simtă mirosul,
Pe-o asemenea ploaie poţi să te-ndrăgosteşti fulgerător,
Toţi trecătorii sunt îndrăgostiţi,
Şi eu te aştept.
Doar tu ştii -
Iubesc ploile,
Iubesc cu patimă ploile, înnebunitele ploi şi ploile calme,
Ploile feciorelnice şi ploile-dezlănţuite femei...
Imi amintesc de o vreme cand, inganam aceasta poezie a Anei Blandiana, ca pe un descantec de dragoste. Acum si aici o rostec ca un...descantec de ploaie. Daca nici asta nu va merge, voi apela la arhaicul paparuda-ruda-ruda....
Iubesc ploile, iubesc cu patimă ploile,
Înnebunitele ploi şi ploile calme,
Ploile feciorelnice şi ploile-dezlănţuite femei,
Ploile proaspete şi plictisitoarele ploi fără sfârşit,
Iubesc ploile, iubesc cu patimă ploile,
Îmi place să mă tăvălesc prin iarba lor albă, înaltă,
Îmi place să le rup firele şi să umblu cu ele în dinţi,
Să ameţească, privindu-mă astfel, bărbaţii.
Ştiu că-i urât să spui "Sunt cea mai frumoasă femeie",
E urât şi poate nici nu e adevărat,
Dar lasă-mă atunci când plouă,
Numai atunci când plouă,
Să rostesc magica formulă "Sunt cea mai frumoasă femeie".
Sunt cea mai frumoasă femeie pentru că plouă
Şi-mi stă bine cu franjurii ploii în păr,
Sunt cea mai frumoasă femeie pentru că-i vânt
Şi rochia se zbate disperată să-mi ascundă genunchii,
Sunt cea mai frumoasă femeie pentru că tu
Eşti departe plecat şi eu te aştept,
Şi tu ştii că te-aştept,
Sunt cea mai frumoasă femeie şi ştiu să aştept
Şi totuşi aştept.
E-n aer miros de dragoste viu,
Şi toţi trecătorii adulmecă ploaia să-i simtă mirosul,
Pe-o asemenea ploaie poţi să te-ndrăgosteşti fulgerător,
Toţi trecătorii sunt îndrăgostiţi,
Şi eu te aştept.
Doar tu ştii -
Iubesc ploile,
Iubesc cu patimă ploile, înnebunitele ploi şi ploile calme,
Ploile feciorelnice şi ploile-dezlănţuite femei...
vineri, iulie 23, 2010
urare de mama de baiat
Secventa de film: Repetitie pentru nuntă. Clar, film si obicei american. Atmosfera tensionata de amestec de nesigurante, emotii, nemultumiri. Se ajunge la toasturi.
Mama LUI: ”Intotdeauna am sperat ca baiatul meu minunat iși va gasi o femeie care sa il merite. Dar înțeleg că, după o vârstă obosești să aștepți și te multumești cu ce găsești.”
Zâmbete amuzate, stinghere, contrariate, furioase. După gradul de situare pe traiectoria acestui cald mesaj.
Ei poftim! Ce o fi cu mamele astea de baieti, care nu reusesc sa taie cordonul ombilical? Culmea că ele există.În viața reală, nu în fantasma unui scenarist!
Mama LUI: ”Intotdeauna am sperat ca baiatul meu minunat iși va gasi o femeie care sa il merite. Dar înțeleg că, după o vârstă obosești să aștepți și te multumești cu ce găsești.”
Zâmbete amuzate, stinghere, contrariate, furioase. După gradul de situare pe traiectoria acestui cald mesaj.
Ei poftim! Ce o fi cu mamele astea de baieti, care nu reusesc sa taie cordonul ombilical? Culmea că ele există.În viața reală, nu în fantasma unui scenarist!
duminică, iulie 11, 2010
o superbă lecție de viață
De câte ori nu ne-am plâns de lucruri mărunte? De câte ori nu am făcut limite din fricile noastre? De câte ori nu am creat din nimic obstacole pentru bucuria de a trăi?
Hai să învățăm să ne bucurăm de ce avem și mai puțin de ce ne lipsește. Și să devenim atât de buni cât putem fi.
Hai să învățăm să ne bucurăm de ce avem și mai puțin de ce ne lipsește. Și să devenim atât de buni cât putem fi.
joi, iulie 08, 2010
bunele maniere din alt unghi
Îmi place când descopăr noi perspective a unor lucruri, stări, atitudini, teorii, mai știu eu ce din toate câte par să fie statice, sau cel puțin înțepenite într-un stadiu de evoluție, într-o formă ce pare sau pe care ne place să o credem definitivă...
Să privești situația din diverse perspective poate fi un exercițiu de flexibilitate, dar și o strategie de înțelegere și reconfigurare a unor produse din mintea ta. Și de găsire de noi soluții.
Ihmmm, prea multă teorie, ținând seama de subiectul care mi-a provocat aceast soi de exercițiu în spiritul filosofiei chibritului.
De la ce îmi veni? De la o schimbare de perspectivă asupra...bunelor maniere. La care nu am meditat vreodată prea profund, că doar ce subiect de filosofie o mai fi și asta?! Ți se spun, ți se repetă, la un moment dat te trezești că le pui în practică sau nu, și gata!
Dar am auzit o actriță (nu spui care, asta e altă poveste), explicând importanța bunelor maniere ca atitudine de grijă față de ceilalți. Mi-a plăcut! Pentru că, de obicei bunele maniere sunt prezentate ca regulă și condiție pentru a face bună impresie. ” Să nu te faci de rușine!” ori, și mai rău ”Să nu mă faci de râs!” Și uite așa se produce în mintea copiilor ideea că rostul lor pe lume e să aducă mulțumire părinților și că, în tot ce fac trebuie să aibă o grijă suplimentară de a-și bloca trăirile proprii, care nu vin în acord cu așteptările părinților și prin extensie a rudelor, vecinilor, colegilor ș.a.m.d.
Oups, ce departe m-am dus! Una peste alta îmi place varianta bunelor maniere ca pe o atitudine de grijă pentru ceilalți, mai mult decât cea de regulă pentu bună impresie.
Contează?
Să privești situația din diverse perspective poate fi un exercițiu de flexibilitate, dar și o strategie de înțelegere și reconfigurare a unor produse din mintea ta. Și de găsire de noi soluții.
Ihmmm, prea multă teorie, ținând seama de subiectul care mi-a provocat aceast soi de exercițiu în spiritul filosofiei chibritului.
De la ce îmi veni? De la o schimbare de perspectivă asupra...bunelor maniere. La care nu am meditat vreodată prea profund, că doar ce subiect de filosofie o mai fi și asta?! Ți se spun, ți se repetă, la un moment dat te trezești că le pui în practică sau nu, și gata!
Dar am auzit o actriță (nu spui care, asta e altă poveste), explicând importanța bunelor maniere ca atitudine de grijă față de ceilalți. Mi-a plăcut! Pentru că, de obicei bunele maniere sunt prezentate ca regulă și condiție pentru a face bună impresie. ” Să nu te faci de rușine!” ori, și mai rău ”Să nu mă faci de râs!” Și uite așa se produce în mintea copiilor ideea că rostul lor pe lume e să aducă mulțumire părinților și că, în tot ce fac trebuie să aibă o grijă suplimentară de a-și bloca trăirile proprii, care nu vin în acord cu așteptările părinților și prin extensie a rudelor, vecinilor, colegilor ș.a.m.d.
Oups, ce departe m-am dus! Una peste alta îmi place varianta bunelor maniere ca pe o atitudine de grijă pentru ceilalți, mai mult decât cea de regulă pentu bună impresie.
Contează?
joi, iulie 01, 2010
Limbajul bărbaților
Ni se tot explică nouă femeilor, că dacă vrem să fim fericite într-o relație trebuie să învățăm limbajul bărbaților.
Da, știu suntem de pe planete diferite. Da, am aflat creierele (ori, poate, creierii era mai bine?) noastre funcționează diferit, când e vorba de comunicare, emoții și abordarea lumii. Da, mă gândesc la toate diferențele instalate prin non-educația de gen.
Și,totuși mă înspăimântă dicționarul rudimentar oferit spre studiu fetelor,femeilor dornice să descifreze mesajele emise de bărbații doriți, iubiți.
Și, care găsesc tot felul de indicații despre cum să se simtă atractivă, dacă buzele lui se întredeschid când se uită la ea prima dată. Îmi și vine în minte imaginea unui bot de câine care se deschide reflex și secretoriu la vederea unei bucăți de carne aromate.
Ori cum să fie sigură că este fascinantă, dacă sprâncenele lui rămân ridicate, într-o expresie ușor surprinsă, chiar ciudată.
Na, că mă pocni râsu fără plânsu. Serios, e amuzant. Dacă lucrurile ar fi atât de simple, ar însemna că, și femeile și bărbații sunt de pe aceeași planetă - a maimuțelor!
Alte mostre:
Mi-e foame = Mi-e foame
Te iubesc = Hai sa facem sex acum
Hai sa vorbim = Incerc sa te impresionez aratandu-ti ca sunt o persoana sensibila si poate apoi vei vrea sa faci sex cu mine.
Prea rudimentare, ca să le iau în calcul! Dar noua provocare la care mă supun (înham?) e să fac studii aprofundate în acest domeniu.
Da, știu suntem de pe planete diferite. Da, am aflat creierele (ori, poate, creierii era mai bine?) noastre funcționează diferit, când e vorba de comunicare, emoții și abordarea lumii. Da, mă gândesc la toate diferențele instalate prin non-educația de gen.
Și,totuși mă înspăimântă dicționarul rudimentar oferit spre studiu fetelor,femeilor dornice să descifreze mesajele emise de bărbații doriți, iubiți.
Și, care găsesc tot felul de indicații despre cum să se simtă atractivă, dacă buzele lui se întredeschid când se uită la ea prima dată. Îmi și vine în minte imaginea unui bot de câine care se deschide reflex și secretoriu la vederea unei bucăți de carne aromate.
Ori cum să fie sigură că este fascinantă, dacă sprâncenele lui rămân ridicate, într-o expresie ușor surprinsă, chiar ciudată.
Na, că mă pocni râsu fără plânsu. Serios, e amuzant. Dacă lucrurile ar fi atât de simple, ar însemna că, și femeile și bărbații sunt de pe aceeași planetă - a maimuțelor!
Alte mostre:
Mi-e foame = Mi-e foame
Te iubesc = Hai sa facem sex acum
Hai sa vorbim = Incerc sa te impresionez aratandu-ti ca sunt o persoana sensibila si poate apoi vei vrea sa faci sex cu mine.
Prea rudimentare, ca să le iau în calcul! Dar noua provocare la care mă supun (înham?) e să fac studii aprofundate în acest domeniu.
Ai grijă ce îți dorești....
...că s-ar putea să se împlinească. Sau să nu.
Se întâmplă să ne dorim ce nu avem nevoie. Se întâmplă să ne dorim ce au alții și noi nu putem. Se întâmplă să nu ne dorim exact ce ne-ar aduce liniștea, mulțumirea, fericirea. Suntem în contratimp cu propriile nevoi. Suntem deconectați de la dorințele proprii. Facem alegeri în baza frustrărilor altora, în funcție de capra vecinului, alergăm după vise globalizate de strategia de marketing a marilor comercianți.
Se întâmplă să trecem prin lume, hăituiți de regrete, culpabilizări, depresii. Alergăm dintr-o zi în alta, robotizați de o rutină, al cărei scop inițial l-am uitat.
Viața nu e o pradă. Noi nu suntem prada vieții.
Putem spune stop? Să găsim timp și liniște. Să ne re-educăm mintea, sufletul, emoțiile să curgă în alt ritm. Unul mai lent, mai intens, mai autentic.
Se întâmplă să ne dorim ce nu avem nevoie. Se întâmplă să ne dorim ce au alții și noi nu putem. Se întâmplă să nu ne dorim exact ce ne-ar aduce liniștea, mulțumirea, fericirea. Suntem în contratimp cu propriile nevoi. Suntem deconectați de la dorințele proprii. Facem alegeri în baza frustrărilor altora, în funcție de capra vecinului, alergăm după vise globalizate de strategia de marketing a marilor comercianți.
Se întâmplă să trecem prin lume, hăituiți de regrete, culpabilizări, depresii. Alergăm dintr-o zi în alta, robotizați de o rutină, al cărei scop inițial l-am uitat.
Viața nu e o pradă. Noi nu suntem prada vieții.
Putem spune stop? Să găsim timp și liniște. Să ne re-educăm mintea, sufletul, emoțiile să curgă în alt ritm. Unul mai lent, mai intens, mai autentic.
duminică, iunie 27, 2010
haz de necazul crizei
Mi-au venit în minte recomandările făcute de specialiști americani pentru a supraviețui perioadei de criză economică. Pe principiul că e prea târziu să mai schimbăm ceva, alung ca pe un țânțar, fireasca întrebare de ce nu au făcut aceste recomandări pre-criză, că doar prevenirea e mama tratamentului.
Atât cât mi-a rămas în biata-mi memorie greu încercată, cică soluția ar fi să reducem cheltuielile la jumătate. Eliminăm astfel tot ce era moft, fiță, poftă, chef, impuls de moment și ne limităm la ceea ce intră sub eticheta ”strict și realmente necesar”.
Eu, ca una cu venituri medii spre mici și cu nevoi educate în spiritul supraviețuirii, am resimțit până acum criza ca...oportunitate materializată în oferte, promoții și reduceri care, brusc mi-au facilitat accesul la mofturi și pofte. Mici spre medii și alea, ce-i drept.
Dar se pare că se adâncește criza. Și pentru că ultima mea fiță e un abonament la sală, asumat mental pe termen lung, mă gândeam ce voi face dacă-i va veni rândul la tăiere de pe lista cu eticheta cu pricina?!
Pentru cei interesați am o...rețetă în 4 pași:
1. identifici o sală localizată la cel puțin 3 kilometri de casă.
2. ai grijă ca sala să fie într-o clădire fără lift, cel puțin la etajul 3.
3. mergi în fiecare zi, dacă poți și de 2 ori pe zi, în cel mai bun timp pe care îl ai la bandă și în cel mai rapid ritm de step-aerobic!
4. La ușa sălii faci stânga împrejur, menții ritmul și reiei traseul spre casă.
Și gata!
Extrabonus - dacă prinzi caniculă ai și parte și de saună inclusă. Dacă nu, poate plouă și economisești apa și gelul de duș.
Atât cât mi-a rămas în biata-mi memorie greu încercată, cică soluția ar fi să reducem cheltuielile la jumătate. Eliminăm astfel tot ce era moft, fiță, poftă, chef, impuls de moment și ne limităm la ceea ce intră sub eticheta ”strict și realmente necesar”.
Eu, ca una cu venituri medii spre mici și cu nevoi educate în spiritul supraviețuirii, am resimțit până acum criza ca...oportunitate materializată în oferte, promoții și reduceri care, brusc mi-au facilitat accesul la mofturi și pofte. Mici spre medii și alea, ce-i drept.
Dar se pare că se adâncește criza. Și pentru că ultima mea fiță e un abonament la sală, asumat mental pe termen lung, mă gândeam ce voi face dacă-i va veni rândul la tăiere de pe lista cu eticheta cu pricina?!
Pentru cei interesați am o...rețetă în 4 pași:
1. identifici o sală localizată la cel puțin 3 kilometri de casă.
2. ai grijă ca sala să fie într-o clădire fără lift, cel puțin la etajul 3.
3. mergi în fiecare zi, dacă poți și de 2 ori pe zi, în cel mai bun timp pe care îl ai la bandă și în cel mai rapid ritm de step-aerobic!
4. La ușa sălii faci stânga împrejur, menții ritmul și reiei traseul spre casă.
Și gata!
Extrabonus - dacă prinzi caniculă ai și parte și de saună inclusă. Dacă nu, poate plouă și economisești apa și gelul de duș.
miercuri, iunie 23, 2010
rezistență la stres
Am şi eu momente de variaţie a intensităţii pasiunii profesionale. Dar nu sub zero. Că, atunci înseamnă că ceva din nevoia sau interesul meu s-a schimbat şi mă reorientez. Asta dacă nu reuşesc să mă repoziţionez, revitalizez, remotivez şi ce re-uri or mai fi posibile. Dar să te trezeşti dimineaţa cu gândul că te duci într-un loc doar ca să ajungi la ziua încasării, mi se pare o alegere chinuitoare, masochistă şi obstructivă pe fluxul înfloririi de sine.
Dar unii se pare că dezvoltă mecanisme de rezistenţă la acest stres al lipsei de pasiune, dincolo de imaginaţia mea.
Dar unii se pare că dezvoltă mecanisme de rezistenţă la acest stres al lipsei de pasiune, dincolo de imaginaţia mea.
luni, iunie 21, 2010
Formă și fond - care pe care?
În ultimul timp mă regăsesc tot mai interesată de formă. Mi se pare că, doar găsind o formă potrivită, voi putea crea și un conținut pe măsură. Se vede și în foiala cu care tot schimb, perceptibil sau nu, fața acestui blog. Devin prea superficială? Devin prea nesigură? Interesată de structură, de ordine, de claritate?
Pe unde să-și mai facă loc creativitatea, spontaneitatea în atâtea unghiuri clare, contururi bine stabilite?...
O fi doar semn (și nu de foc) de accentuare a unei tendințe obsesiv-compulsive? Ce ascund de mine: teama de necunoscut, de incertitudine, de lucruri care nu știi unde te duc?!
Nu scriu nici un document dacă nu formatez de la început margini, mărime, font, distanță etc. Am nevoie de un titlu înainte de a așterne conținutul.
De ce nu mai cred că forma nu contează? De ce mi se pare că ambele sunt la fel de importante și că trebuie să le acordăm importanță, în aceeași măsură.
Trebuie? eu care spuneam că ”numai moartea trebuie”, în rest toate sunt alegeri.
Atenția la detalii consumă energie, te poate să face să pierzi viziunea de ansamblu, te poate duce cu gândul la risipire, îmbătrânire.
Parcă nu mai vrei să visezi, parcă nu mai vrei să speri. În fond, vrei doar să armonizezi forma vieții tale. Sau invers?
Sau altfel?
Armonie e cuvântul pe care îl căutam. Armonia are formă sau doar sunet? Poate fi și culoare. Pot fi toate la un loc, dar ce greu să nimerești dozajul corect.
Pe unde să-și mai facă loc creativitatea, spontaneitatea în atâtea unghiuri clare, contururi bine stabilite?...
O fi doar semn (și nu de foc) de accentuare a unei tendințe obsesiv-compulsive? Ce ascund de mine: teama de necunoscut, de incertitudine, de lucruri care nu știi unde te duc?!
Nu scriu nici un document dacă nu formatez de la început margini, mărime, font, distanță etc. Am nevoie de un titlu înainte de a așterne conținutul.
De ce nu mai cred că forma nu contează? De ce mi se pare că ambele sunt la fel de importante și că trebuie să le acordăm importanță, în aceeași măsură.
Trebuie? eu care spuneam că ”numai moartea trebuie”, în rest toate sunt alegeri.
Atenția la detalii consumă energie, te poate să face să pierzi viziunea de ansamblu, te poate duce cu gândul la risipire, îmbătrânire.
Parcă nu mai vrei să visezi, parcă nu mai vrei să speri. În fond, vrei doar să armonizezi forma vieții tale. Sau invers?
Sau altfel?
Armonie e cuvântul pe care îl căutam. Armonia are formă sau doar sunet? Poate fi și culoare. Pot fi toate la un loc, dar ce greu să nimerești dozajul corect.
duminică, iunie 13, 2010
Căldură mare!
Un pahar cu apă vă rog! Unul cât oceanul, cât marea, măcar cât o cadă în trei laturi. Să pot scălda epiderma lipicioasă de fierbințeala. Că fierberea minții nimic nu o poate răcori. Un semndefoc însetat, ce paradox cu miez de tendință suicidară....
Ce putere au bărbații să ne încoroneze regine și apoi să ne trezim sclave? Sau, pot să mă întreb, ce slăbiciune ne îndeamnă să încoronăm un bărbat rege, și să-l regăsim tiran? Unde se pierde timpul când ne simțeam zeu și zeiță, dezlegând izvoare de fericire împărtășită, în Olimpul iubirii fără temeri și lupte.
Tăcerea e o armă pe care nu o pot înțelege. Mă sufoc fără cuvinte și fără mângâieri. Există un concept ”Stroke” aplicat ființei umane, care nu poate trăi în afara stimulilor, pozitivi sau negativi. Atenție, gratificație, atingere, complimentare, recunoaștere. În lipsa acestora ne mulțumim și cu critică, ironie și altele mai rele. Dar tăcerea, indiferența, ignorarea, ne aruncă în inexistență.
Ne urmărește povara culegerii mărului interzis. Cu ce ușurință ne aruncăm pe umeri mantia grea a vinovăției. ”Eu și numai eu am greșit”. Și când am crezut, și când am iertat, și când am sperat....Am greșit și când m-am trezit că disperarea își face loc în inima mea. Am greșit și când am aruncat ceața de pe ochi și am lăsat rațiunea să măsoare faptele tale.
Poate când aceste frământări se vor face cenușă pe rugul culpabilizării și a întrebărilor fără răspuns, va renaște iubirea. Fie doar și pentru a rămâne amintire.
Ce putere au bărbații să ne încoroneze regine și apoi să ne trezim sclave? Sau, pot să mă întreb, ce slăbiciune ne îndeamnă să încoronăm un bărbat rege, și să-l regăsim tiran? Unde se pierde timpul când ne simțeam zeu și zeiță, dezlegând izvoare de fericire împărtășită, în Olimpul iubirii fără temeri și lupte.
Tăcerea e o armă pe care nu o pot înțelege. Mă sufoc fără cuvinte și fără mângâieri. Există un concept ”Stroke” aplicat ființei umane, care nu poate trăi în afara stimulilor, pozitivi sau negativi. Atenție, gratificație, atingere, complimentare, recunoaștere. În lipsa acestora ne mulțumim și cu critică, ironie și altele mai rele. Dar tăcerea, indiferența, ignorarea, ne aruncă în inexistență.
Ne urmărește povara culegerii mărului interzis. Cu ce ușurință ne aruncăm pe umeri mantia grea a vinovăției. ”Eu și numai eu am greșit”. Și când am crezut, și când am iertat, și când am sperat....Am greșit și când m-am trezit că disperarea își face loc în inima mea. Am greșit și când am aruncat ceața de pe ochi și am lăsat rațiunea să măsoare faptele tale.
Poate când aceste frământări se vor face cenușă pe rugul culpabilizării și a întrebărilor fără răspuns, va renaște iubirea. Fie doar și pentru a rămâne amintire.
marți, iunie 08, 2010
duminică, iunie 06, 2010
Dialog între lumi paralele
El: La mulţi ani iubita mea!
Ea: face ochii mari, a început de emoţie
El: Am ceva special pentru tine
Ea: cu nivelul apelor crescând în matca ochilor mărginită de gene tremurătoare, când îl vede că scoate din buzunarul de la piept o cutiuţă, ce pare să ascundă simbolul materializării unei dorinţe aprinse. O ia delicat, o deschide cu zâmbet, pentru o miime de secundă, victorios. Trage aer adânc în piept când sub capac descoperă....o cheie agăţată jucăuş de un inel. Prea mare ca să ducă zâmbetul spre fericire. De fapt era belciugul unui breloc, grotesc în contextul dezechilibrului de aşteptări.( ca să vezi cum mărimea contează!...)
El:Pentru că azi nu e doar ziua ta. E şi aniversarea zilei când ne-am cunoscut...
Ea:Da, acum 5 ani... cu glas înecat şi accent pe cifră cifra
El:M-am gândit că e momentul potrivit să ai o cheie a ta de la apartamentul meu
Ea: Şi?
El: Şi să locuim împreună.
Ea,cu lacrimile uscate de furie: credeam că e un moment bun pentru o cerere în căsătorie.
El, sincer intrigat de atitudinea ei: Nu realizezi că mi-am asumat o mare responsabilitate rugându-te să ne mutăm împreună?
Ea: Unde? În casa noastră? Şi când te superi, nu-ţi mai plac, sau ne certăm, cine pleacă?
El: E casa mea.....
Redare (in)fidelă a unei scene dintr-un film, peste care am dat întâmplător, sau nu, când mintea mea era preocupată să desluşească ce unitate de măsură a timpului folosesc unii bărbaţi. Filmul se continuă şi se sfârşeşte cu adevărata iubire descoperită în fuga ei din cei 5 ani de aşteptare. Nu mai ţin minte cum se sfârşeşte cu domnul, brusc pălit de generozitatea jumătăţilor de măsură. După ani de gândire în teamă de angajament.
Eu am preferat să revăd clasicul "Vacanţă la Roma". Măcar acolo justificarea încape într-o logică a raţiunii.
Ea: face ochii mari, a început de emoţie
El: Am ceva special pentru tine
Ea: cu nivelul apelor crescând în matca ochilor mărginită de gene tremurătoare, când îl vede că scoate din buzunarul de la piept o cutiuţă, ce pare să ascundă simbolul materializării unei dorinţe aprinse. O ia delicat, o deschide cu zâmbet, pentru o miime de secundă, victorios. Trage aer adânc în piept când sub capac descoperă....o cheie agăţată jucăuş de un inel. Prea mare ca să ducă zâmbetul spre fericire. De fapt era belciugul unui breloc, grotesc în contextul dezechilibrului de aşteptări.( ca să vezi cum mărimea contează!...)
El:Pentru că azi nu e doar ziua ta. E şi aniversarea zilei când ne-am cunoscut...
Ea:Da, acum 5 ani... cu glas înecat şi accent pe cifră cifra
El:M-am gândit că e momentul potrivit să ai o cheie a ta de la apartamentul meu
Ea: Şi?
El: Şi să locuim împreună.
Ea,cu lacrimile uscate de furie: credeam că e un moment bun pentru o cerere în căsătorie.
El, sincer intrigat de atitudinea ei: Nu realizezi că mi-am asumat o mare responsabilitate rugându-te să ne mutăm împreună?
Ea: Unde? În casa noastră? Şi când te superi, nu-ţi mai plac, sau ne certăm, cine pleacă?
El: E casa mea.....
Redare (in)fidelă a unei scene dintr-un film, peste care am dat întâmplător, sau nu, când mintea mea era preocupată să desluşească ce unitate de măsură a timpului folosesc unii bărbaţi. Filmul se continuă şi se sfârşeşte cu adevărata iubire descoperită în fuga ei din cei 5 ani de aşteptare. Nu mai ţin minte cum se sfârşeşte cu domnul, brusc pălit de generozitatea jumătăţilor de măsură. După ani de gândire în teamă de angajament.
Eu am preferat să revăd clasicul "Vacanţă la Roma". Măcar acolo justificarea încape într-o logică a raţiunii.
joi, mai 27, 2010
Robe dezrobite
Numai judecătorul şi grefierul, într-o sală de judecată au obligaţia să îşi poarte roba încheiată, căzând liniştit pe lângă corp, cu fiecare pliu aşezat cuminte la locul lui? Cam asta ar fi concluzia după ce am văzut că avocaţii intră în sala de judecată, îşi aruncă roba pe ei cu o mână, că în cealaltă ţin servieta, de la uşă până la spaţiul rezervat pledoariei pentru cauza clientului lor. O lasă fluturând, cu baveta (aşa se cheamă!) atârnând pe o parte, dezlânată şi dezmăţată. Se încurcă în mâneci şi în eşarfele alea care nu îşi mai ştiu locul, care pe faţă, care pe spate...Doamnele preferă să li se vadă mătasea, decolteul, colanul, mărgeaua, broşa. Domnii îşi expun cravata de pe burta şi ce-o mai fi sub ea, evidenţiat cu o mâna în buzunar.
Ce dezrobire a robelor o fi asta? Mi-am amintit de vremea când eram elevă şi ne manifestam nevoia de individualizare prin ajustarea sarafanelor, cu pense, cu tivuri, ori prin combinarea cu vreo altă bluză decât regulamentara cămaşă bleu. Când ne prindeam "numerele matricole" cu babe şi moşi, capse, ca să le putem scoate când ieşeam din curtea şcolii. Eram adolescenţi, eram rebeli, făceam şi noi ce puteam pentru a refuza uniformizarea şi înregimentarea. Dar avem o atidudine adecvată vârstei, nevoilor interioare.
Dar domnii cu robe? Felul cum îşi flutură robele mi se pare un semn de lipsă de respect faţă de client, faţă de profesie şi în cele din urmă faţă de propria persoană. Se duce-n bălării simbolul solemnităţii celui ocupat cu justiţia.
Mai lipseşte să vedem poliţişti cu chipiul pe o parte şi mascaţi cu cagule de dantelă.
Ce dezrobire a robelor o fi asta? Mi-am amintit de vremea când eram elevă şi ne manifestam nevoia de individualizare prin ajustarea sarafanelor, cu pense, cu tivuri, ori prin combinarea cu vreo altă bluză decât regulamentara cămaşă bleu. Când ne prindeam "numerele matricole" cu babe şi moşi, capse, ca să le putem scoate când ieşeam din curtea şcolii. Eram adolescenţi, eram rebeli, făceam şi noi ce puteam pentru a refuza uniformizarea şi înregimentarea. Dar avem o atidudine adecvată vârstei, nevoilor interioare.
Dar domnii cu robe? Felul cum îşi flutură robele mi se pare un semn de lipsă de respect faţă de client, faţă de profesie şi în cele din urmă faţă de propria persoană. Se duce-n bălării simbolul solemnităţii celui ocupat cu justiţia.
Mai lipseşte să vedem poliţişti cu chipiul pe o parte şi mascaţi cu cagule de dantelă.
Dorul....
Mi-e dor de să fiu respiraţia profundă, continuă a unei zile fără nelinişti.
Mi-ar plăcea să-i ascult simultan, dar arcuri peste timp sunt mai greu de realizat. Chiar dacă unii au încercat.
Mi-ar plăcea să-i ascult simultan, dar arcuri peste timp sunt mai greu de realizat. Chiar dacă unii au încercat.
marți, mai 25, 2010
Soluţie de criză?
De ce trebuie strânsă cureaua în vreme de criză?
De gât!
De gâtul cui?...
Nu mă mai întreb. Tac şi ascult. Variaţiuni pe aceeaşi temă.
De gât!
De gâtul cui?...
Nu mă mai întreb. Tac şi ascult. Variaţiuni pe aceeaşi temă.
Au înnebunit salcâmii!
Pentru că primăvara se apropie de sfârşit. Să păstrăm aroma înnebunitoare a salcâmilor. Până se amestecă în mirosul halucinant al teilor, măcar. Şi să nu fim cuminţi! Toată piesa, e înduioşătoare, răscolitoare, revigornată, veseă. Iar finalul are tot farmecul masculinităţii ludice, pline de forţă şi energie vitală. Ca subiectul şi cauza bocetului meu!
luni, mai 24, 2010
Pleacă şi nu mă lăsa!
Aşa continuă bocetul meu... Cu aceeaşi intensitate precum glasul lui Tudor Gheorghe! Asta îmi crează o imagine de răţuşca ce urâtă trompeţind strident printre suratele ei mici, pufoase şi drăgălaşe în legănarea lor jucăuşă. Pînă nu se fac raţe crăcănate pe veci de uimire în faţa celei transformate în zveltă şi graţioasă lebădă (în ciuda greutăţii lor, na!)
Fără lacrimi,eu. Cu un început de zâmbet de femeie nălucă. Încep să îmi amintesc şi să mă bucur că tu nu mă asculţi niciodată. Şi să mă tem că, de data asta, vei asculta "de gândul cel dintîi". Dau reply, ascult şi îmi înec lacrimile glasul puternic şi vibrant al lui Tudor Gheorghe.
Fără lacrimi,eu. Cu un început de zâmbet de femeie nălucă. Încep să îmi amintesc şi să mă bucur că tu nu mă asculţi niciodată. Şi să mă tem că, de data asta, vei asculta "de gândul cel dintîi". Dau reply, ascult şi îmi înec lacrimile glasul puternic şi vibrant al lui Tudor Gheorghe.
bocetul continuă...
It's hard to understand
But the touch of your hand
Can start me crying
I thought that I was over you
But it's true, so true
I love you even more
Than I did before
But, darling, what can I do?
For you don't love me
And I'll always be crying over you
Crying over you
But the touch of your hand
Can start me crying
I thought that I was over you
But it's true, so true
I love you even more
Than I did before
But, darling, what can I do?
For you don't love me
And I'll always be crying over you
Crying over you
Bocet în pustiu
Nu ştiu să mă fac înţeleasă! După cum nu ştiu cum să te fac înţeles minţii mele. Îţi scriu această scrisoare într-un loc în care tu nu ajungi niciodată, iubitule. Cu nesperanţa dintr-un film indian, că vântul îţi va aşeza în cale acest răvaş. Peste 1000 de ani, poate.
Cum să pun durerea mea în cuvinte? Nu mai reuşim să pornim la acel drum comun, despre care zile şi nopţi, ce s-au făcut ani, mi-ai picurat în auz, în sânge, în carne, în minte, picături de otravă. Aşa simt toate cuvintele tale frumoase acum. Otrăvitoare. Mi-au ţinut ochii deschişi de încântare dar orbi, mi-au hrănit foamea de iubire şi m-au ţinut nesătulă, mi-au întins limitele speranţei dincolo de orice raţiune. Acum sunt rătăcită pe un drum despre care îmi spui că e al nostru. Şi eu îl simt al nimănui. Ca în visul tău...primul care m-a aruncat în această iubire fără sfârşit. Cum se poate sfârşi ceva ce stă suspendat într-un perpetuă promisiune? Ai venit când ai dorit, ai plecat cât ai vrut, fără teama sau grija că mă vei pierde. Sunt pierdută, iubitule! Cu tine şi fără tine, sunt la fel de pierdută în acest vis pe care tu îl numeşti realitatea dragostei noastre rare, nepreţuite şi eterne. Pe care eu încep să îl trăiesc cu nelinişte, neputinţă şi ambivalenţa. Seamănă a coşmar. Coşmarul nostru drag, cum ai spune tu cu nonşalanţă, strivind cu o îmbrăţişare orice încercare de a reacţiona prin cuvinte. Aşa cum minimalizezi cauza furiei mele şi amplifici, în acest fel, exasperarea mea.
Nu ştiu ce lecţie de viaţă îmi este dată prin tine. Oare de asta, pentru că nu reuşesc să o desluşesc, pare că am intrat într-o buclă temporală? Foc, ardere, extaz, răbufnire, tăcere războinică, resemnare (a mea, nu a ta), vis şi...de la capăt. Ufffff! Afurisit tipar. De asta scriu aici, unde tu nu ajungi. Ca să rup acest tipar, în care tot eu îmi cer iertare prima, asta dacă tu decizi că merit această îndurare, apoi tu spui cât de mult înţelegi, ce mare dreptate am dar cât de adânc suferi, cât de nesfârşt mă iubeşti şi o luăm de la capăt, prin labirintul pe care noi ni-l facem din ce în ce mai întortocheat. Păstrez într-un colţ de minte toate lucrurile minunate care se întâmplă între noi şi prin noi. Le las neatinse de această tristeţe a pragului de care ne tot izbim. Îl vom trece împreună sau se va transforma în zidul plângerii noastre?
Cum să pun durerea mea în cuvinte? Nu mai reuşim să pornim la acel drum comun, despre care zile şi nopţi, ce s-au făcut ani, mi-ai picurat în auz, în sânge, în carne, în minte, picături de otravă. Aşa simt toate cuvintele tale frumoase acum. Otrăvitoare. Mi-au ţinut ochii deschişi de încântare dar orbi, mi-au hrănit foamea de iubire şi m-au ţinut nesătulă, mi-au întins limitele speranţei dincolo de orice raţiune. Acum sunt rătăcită pe un drum despre care îmi spui că e al nostru. Şi eu îl simt al nimănui. Ca în visul tău...primul care m-a aruncat în această iubire fără sfârşit. Cum se poate sfârşi ceva ce stă suspendat într-un perpetuă promisiune? Ai venit când ai dorit, ai plecat cât ai vrut, fără teama sau grija că mă vei pierde. Sunt pierdută, iubitule! Cu tine şi fără tine, sunt la fel de pierdută în acest vis pe care tu îl numeşti realitatea dragostei noastre rare, nepreţuite şi eterne. Pe care eu încep să îl trăiesc cu nelinişte, neputinţă şi ambivalenţa. Seamănă a coşmar. Coşmarul nostru drag, cum ai spune tu cu nonşalanţă, strivind cu o îmbrăţişare orice încercare de a reacţiona prin cuvinte. Aşa cum minimalizezi cauza furiei mele şi amplifici, în acest fel, exasperarea mea.
Nu ştiu ce lecţie de viaţă îmi este dată prin tine. Oare de asta, pentru că nu reuşesc să o desluşesc, pare că am intrat într-o buclă temporală? Foc, ardere, extaz, răbufnire, tăcere războinică, resemnare (a mea, nu a ta), vis şi...de la capăt. Ufffff! Afurisit tipar. De asta scriu aici, unde tu nu ajungi. Ca să rup acest tipar, în care tot eu îmi cer iertare prima, asta dacă tu decizi că merit această îndurare, apoi tu spui cât de mult înţelegi, ce mare dreptate am dar cât de adânc suferi, cât de nesfârşt mă iubeşti şi o luăm de la capăt, prin labirintul pe care noi ni-l facem din ce în ce mai întortocheat. Păstrez într-un colţ de minte toate lucrurile minunate care se întâmplă între noi şi prin noi. Le las neatinse de această tristeţe a pragului de care ne tot izbim. Îl vom trece împreună sau se va transforma în zidul plângerii noastre?
sâmbătă, mai 22, 2010
Sauna cu liniste
Serios, nu mi-a venit sa cred! Linişte şi pace îndelungă. Numai aerul fierbinte se auzea. Şi, din cand în cand, uşa deschisă închisă încetişor pentru drumul spre duşul termoreglator (sau termoreglant?!). M-am bucurat până m-am panicat că mi-am pierdut sursa de inspiraţie. Ei, hai nici chiar muza! Dar suna interesant "muze din saună". Ori, "sauna muzelor". Asta e,poate că aşa se va încheia seria de postări din sauna. Pentru că am lăsat mintea să se topească în zona liberă. Am simţit zumzăitul unor frământări şi începuturi de dialog mental reparator cu subiectul responsabil de nemulţumirile mele lipsă, dar le-am lipit uşurel de pereţii fierbinţi. Carpe diem! Dacă suntem atenţi, viaţa ne oferă timp potrivit pentru toate. Ce e pasiunea asta nebună de a amesteca lucrurile, subiectele, obiectele, de a le suprapune, de a ne înnebuni creierul cu 2, 3, 9 în 1?....
luni, mai 17, 2010
Părinţi bolnavi! Lume nebună!
"7 year old girls going hard on single ladies and they are in 1 grade" Este un filmuleţ intitulat aşa pe YouTube. Am fost tentată să îi dau embed. Nici acum nu ştiu dacă era mai bine să pun imaginea sau doar să comentez. Am găsit şi un răspuns pe măsură şi îl postez pe ăsta. Chiar dacă duce direct la imaginile ce pot îngrozi şi un bărbat beat. Adică deconectat, cel puţin parţial şi temporar, de la creierul raţional şi mai tentat să reacţioneze necenzurat la stimuli senzoriali.
De fapt ce poţi comenta? Să îţi expui proprii copii la sexualizare precoce şi să îi arunci în văzul lumii mi se pare trist şi pervers. O scoatere dureroasă din inocenţa copilăriei şi trimiterea într-o lume în care frumuseţe şi sexualitatea împlinită prin iubire nu mai au loc. Şi în care nu mai încape capacitatea de a te bucura de firesc şi normalitate.
De fapt ce poţi comenta? Să îţi expui proprii copii la sexualizare precoce şi să îi arunci în văzul lumii mi se pare trist şi pervers. O scoatere dureroasă din inocenţa copilăriei şi trimiterea într-o lume în care frumuseţe şi sexualitatea împlinită prin iubire nu mai au loc. Şi în care nu mai încape capacitatea de a te bucura de firesc şi normalitate.
luni, mai 10, 2010
Sauna cu tristeţi separate
Hai că a fost mai linişte azi. Poate pentru că erau mai obosite doamnele după aerobic, fitnes, cardio, spinning, fiecare de unde venea. Sau, poate pentru că termometrul indica punctul de fierbere.
Aşa molatec, prin aerul fierbinte, un glas a deschis subiectul celulitei. Vai! Monstrul deceniului insinuat şi adăugat la atâtea alte motive de nelinişte şi oprelişte pentru trăiri de relaxare totală în văzul lumii, al celorlalte femei, sau al Lui,oricine ar fi el.
"Mai făceam masaj în timp ce mă uitam la televizor cu un instrument de lemn. Foarte bun. Dar acum ne uităm fiecare la televizorul lui. Aşa e acum. Televizoare separate, calculatoare separate." Cred că s-a topit în cele 100 de grade legătura dintre masaj şi uitatul separat l-a televizor. Eu nu am mai prins-o. Dar şi ea s-a prins că vorbeşte despre altceva decât masajul anticelulitic şi a tăcut. Şi fiecare a rămas cu gândurile în aburii ei.
Nu poţi să nu te întrebi cât şi prin ce te mai poţi îndepărta de cel de lângă tine? Să trăieşti în universuri paralele în acelaşi spaţiu. Pentru care plăteşti aceleaşi facturi. Şi abonamente diferite.
Aşa molatec, prin aerul fierbinte, un glas a deschis subiectul celulitei. Vai! Monstrul deceniului insinuat şi adăugat la atâtea alte motive de nelinişte şi oprelişte pentru trăiri de relaxare totală în văzul lumii, al celorlalte femei, sau al Lui,oricine ar fi el.
"Mai făceam masaj în timp ce mă uitam la televizor cu un instrument de lemn. Foarte bun. Dar acum ne uităm fiecare la televizorul lui. Aşa e acum. Televizoare separate, calculatoare separate." Cred că s-a topit în cele 100 de grade legătura dintre masaj şi uitatul separat l-a televizor. Eu nu am mai prins-o. Dar şi ea s-a prins că vorbeşte despre altceva decât masajul anticelulitic şi a tăcut. Şi fiecare a rămas cu gândurile în aburii ei.
Nu poţi să nu te întrebi cât şi prin ce te mai poţi îndepărta de cel de lângă tine? Să trăieşti în universuri paralele în acelaşi spaţiu. Pentru care plăteşti aceleaşi facturi. Şi abonamente diferite.
sâmbătă, mai 08, 2010
sauna cu politichie
Cauţi un loc unde să te rupi de zbuciumul cotidian. Şi ţi se pare că o saună ar fi locul şi un moment de alint potrivit. Eii....dar socoteala din casa minţii tale e dată peste cap de socoteala din mintea altora. Te întinzi frumos în începutul de linişte şi te laşi în voia relaxării prin încălzire globală a trupului tău (ştiaţi că s-a inventat şi criosauna?! Brrrrrr....). Şi, după 5 secunde de linişte începe zumzetul: ce reţete, ce diete, ce chin, de la ce s-au aşezat x şi y kile în plus (la unele se văd cu ochiul liber, la altele se vede clar că doar în mintea lor au un surplus de greutate), schimb de idei şi sfaturi pe care oricum le citeşti şi le auzi zilnic în câte un ziar, revistă, emisiune, ori doar în campania "pentru sănătatea dumneavoastră".....Uffffff, s-a dus ruperea mea de cotidian.
Ţine cât ţine, pauză. Hai că au obosit, poate totuşi îmi iese socoteala iniţială. Da de unde!... Se pare că tăcerea trezeşte anxietăţi. De atâta tăcere s-ar putea să începi să îţi auzi gândurile. Mai bine să faci gălăgie. Şi te demonstrezi o persoană sociabilă şi comunicativă!
Next subject: politica. Îmi vine să plâng. De socoteala mea compromisă. Dar şi de subiectul discuţiei în sine. Cum ne umilesc aştia (guvernanţi, parlamentari, preşedinte) şi ne tratează ca pe nişte dobitoace. Ei se lăfăiesc pe seama noatră, ne sfidează şi cu nesimţire au găsit ca soluţie pentru criză tăierea salariilor, a pensiilor, a ajutorului de şomaj şi, abject de-a dreptul, a alocaţiilor pentru copil!!! Sigur că par pertinente şi comentariile şi soluţia propusă: SĂ-ŞI TAIE LOR... BENEFICIILE LEGALE ŞI ILEGALE, SALARIILE CU 50 % PE VREO 2 ANI! Mai puţin pertinentă pare situaţia în sine. Cine te aude? Cine te ia în seamă? Tu eşti antifonată într-o cuşcă de lemn, pe care dacă o deturnezi de la scopul ei intrinsec, numai detoxifiantă şi relaxantă nu mai este. Ba dimpotrivă!
Ce o fi mai trist? Că nu ştim să trăim pe deplin un moment de relaxare? Că nu ştim să găsim sau să provocăm contexte adecvate pentru frământările noastre? Că ne păstrăm obiceiul de a ne plânge şi de a ne pricepe la toate, în timp ce înghiţim şi acceptăm ,în cele din urmă, toate deciziile guvernanţilor şi politicienilor, pe care tot noi îi (re)alegem?
Nu ştiu ce să zic. Dacă am păreri sau recomandări politice (nu am, că nu mă pricep!)ori opinii despre cum se pot soluţiona cauze sociale, ma duc la miting, caut o listă publică de dezbateri, apelez la media, scriu pe site-urile primariei, ministerelor, mă înscriu într-un ong de profil şi mai ştiu eu ce.
Dar, când mă duc la saună vreau linişte. Asta înseamnă că îmi lipseşte simţul civic?
Încerc să salvez momentul meu de linişte cu "waterfall relaxation"
Ţine cât ţine, pauză. Hai că au obosit, poate totuşi îmi iese socoteala iniţială. Da de unde!... Se pare că tăcerea trezeşte anxietăţi. De atâta tăcere s-ar putea să începi să îţi auzi gândurile. Mai bine să faci gălăgie. Şi te demonstrezi o persoană sociabilă şi comunicativă!
Next subject: politica. Îmi vine să plâng. De socoteala mea compromisă. Dar şi de subiectul discuţiei în sine. Cum ne umilesc aştia (guvernanţi, parlamentari, preşedinte) şi ne tratează ca pe nişte dobitoace. Ei se lăfăiesc pe seama noatră, ne sfidează şi cu nesimţire au găsit ca soluţie pentru criză tăierea salariilor, a pensiilor, a ajutorului de şomaj şi, abject de-a dreptul, a alocaţiilor pentru copil!!! Sigur că par pertinente şi comentariile şi soluţia propusă: SĂ-ŞI TAIE LOR... BENEFICIILE LEGALE ŞI ILEGALE, SALARIILE CU 50 % PE VREO 2 ANI! Mai puţin pertinentă pare situaţia în sine. Cine te aude? Cine te ia în seamă? Tu eşti antifonată într-o cuşcă de lemn, pe care dacă o deturnezi de la scopul ei intrinsec, numai detoxifiantă şi relaxantă nu mai este. Ba dimpotrivă!
Ce o fi mai trist? Că nu ştim să trăim pe deplin un moment de relaxare? Că nu ştim să găsim sau să provocăm contexte adecvate pentru frământările noastre? Că ne păstrăm obiceiul de a ne plânge şi de a ne pricepe la toate, în timp ce înghiţim şi acceptăm ,în cele din urmă, toate deciziile guvernanţilor şi politicienilor, pe care tot noi îi (re)alegem?
Nu ştiu ce să zic. Dacă am păreri sau recomandări politice (nu am, că nu mă pricep!)ori opinii despre cum se pot soluţiona cauze sociale, ma duc la miting, caut o listă publică de dezbateri, apelez la media, scriu pe site-urile primariei, ministerelor, mă înscriu într-un ong de profil şi mai ştiu eu ce.
Dar, când mă duc la saună vreau linişte. Asta înseamnă că îmi lipseşte simţul civic?
Încerc să salvez momentul meu de linişte cu "waterfall relaxation"
joi, mai 06, 2010
Să te bucuri pur şi simplu...
Unii oameni, balcanici sau nu, par sa aibă vocaţia nefericirii. Sau cel puţin a nemulţumirii, a frustrării continue. Ajungi să te obişnuieşti la un moment dat cu o stare în care nu ai, nu poţi, nu primeşti, nu întâlneşti, nu împlineşti....şi orice altceva te mai poate duce cu gândul la nefericire sau doar la absenţa fericirii.
Pentru că viaţa nu a fost generoasă cu tine, ori pentru că tu nu ai ştiut să profiţi din plin de oportunităţile ei, ori şi una şi alta pe lângă altele. Te poţi obişnui cu asta, accepţi că unele lucruri nu îţi sunt sortite.
După ce te obişnuieşti aşa, darurile pe care viaţa sau oamenii ţi le fac din când în când te iau prin surprindere şi chiar te pun în dificultate. Primeşti un dar şi ţi se pare nepotrivit şi apăsător. Oare îl merit? Oare voi putea să recompensez vreodată generozitatea? Oare voi fi la înălţimea darului?
Uităm că darurile, ca şi complimentele, trebuie primite cu zâmbet şi cu un simplu mulţumesc. Că cel care ţi-a făcut darul nu doreşte ceva în schimb. Iar reacţia ta şi felul în care primeşti ce ţi se oferă dă măsura bucuriei pe care o simte cel care a făcut un dar din suflet.
Să te bucuri pur şi simplu! Nu e întotdeauna uşor. Dar putem învăţa lucrul ăsta. De fapt nu e nevoie decât să mărim scala pe care ne măsurăm aşteptările şi speranţele. Adică să visăm mai mult! Să ne permitem să fim mai încrezători şi să lăsăm o uşă deschisă pentru lucrurile care nu încap în calculele noastre, financiare sau nonfinanciare.
Mă bucur pur şi simplu!
Pentru că viaţa nu a fost generoasă cu tine, ori pentru că tu nu ai ştiut să profiţi din plin de oportunităţile ei, ori şi una şi alta pe lângă altele. Te poţi obişnui cu asta, accepţi că unele lucruri nu îţi sunt sortite.
După ce te obişnuieşti aşa, darurile pe care viaţa sau oamenii ţi le fac din când în când te iau prin surprindere şi chiar te pun în dificultate. Primeşti un dar şi ţi se pare nepotrivit şi apăsător. Oare îl merit? Oare voi putea să recompensez vreodată generozitatea? Oare voi fi la înălţimea darului?
Uităm că darurile, ca şi complimentele, trebuie primite cu zâmbet şi cu un simplu mulţumesc. Că cel care ţi-a făcut darul nu doreşte ceva în schimb. Iar reacţia ta şi felul în care primeşti ce ţi se oferă dă măsura bucuriei pe care o simte cel care a făcut un dar din suflet.
Să te bucuri pur şi simplu! Nu e întotdeauna uşor. Dar putem învăţa lucrul ăsta. De fapt nu e nevoie decât să mărim scala pe care ne măsurăm aşteptările şi speranţele. Adică să visăm mai mult! Să ne permitem să fim mai încrezători şi să lăsăm o uşă deschisă pentru lucrurile care nu încap în calculele noastre, financiare sau nonfinanciare.
Mă bucur pur şi simplu!
luni, mai 03, 2010
Iesirea din ceaţa....
Am o stare de folk. Ceaţa de luni pana joi a trenat până vineri dimineaţa. Si a disparut total în stralucirea soarelui nebun din weekendul cu 1 mai. Am savurat linistea din marginea lumii mele. Si linistea din orasul din care lumea părea să fi evadat. De parcă ar fi strigat cineva "E 1 Mai! Incolonaaaarea!" Hai sa mergem cu toţii la munte, la mare, la gratare, la bulgari sa ne fure jeep-urile...... Frate, sunt si alte week-enduri in care poţi pleca, oriunde vrei. Dar e adevarat ca nu mai poti spune. "Am fost si eu de 1 Mai..."
sâmbătă, mai 01, 2010
Frumuseţea stă în ochii privitorului.
De la "Manifestul pentru frumuseţe naturală" a lui Bucurenci mi se trage... Că a trezit nişte asociaţii de idei şi m-a făcut să pun pe hârtie cum am început eu să fiu o femeie frumoasă. Ori, mai curând, cum am descoperit eu că frumuseţea unei femei poate fi dezvăluită prin ochiul bărbatului iubit. Şi iubitor.
Ştiu că am fost un copil frumos. Poate şi mai târziu, până la un anumit punct al vieţii am fost o copilă, adolescentă frumoasă. Dar, după ce auzi repetată admiraţia multora "Ce frumoasă e mama ta." "Ce tată frumos ai!" continuată cu întrebarea uşor uimită "Tu cu cine semeni?" începi să îţi construieşti imaginea de sine după alte repere. Din altă categorie, precum ce prietenă bună eşti tu, ca tine nimeni nu ştie să asculte, e deşteaptă, e serioasă, e citită, are simţul umorului, e pricepută şi tot aşa.....
Imagini care nu au legătură cu frumuseţea exterioară. Poate doar elemente disparate ce ochi frumoşi, ce păr minunat....
As putea spune că asta mi-a afectat puţin încrederea în mine şi stilul de viaţă, dar poate că a avut şi un beneficiu secundar prin faptul că m-a orientat spre alte preocupări.
Am devenit mai frumoasă ca niciodată prin ochii unui bărbat. Nu al primului bărbat, nu asta era ideea. Ci, al primului care s-a uitat adânc în ochii mei şi mi-a spus "Eşti aşa de frumoasă!" Primul gând a fost să îi spun "Nu e adevărat. Uită-te mai bine!" enervată că foloseşte un stereotip verbal sau că poate invocă o realitate imaginară şi dorită. Am început să îl cred când vedeam patima cu care mă sorbea din priviri şi căuta să mă dezbrace doar în lumină. A soarelui, a lămpii, lumină să fie. Cu ochii larg deschişi. "Nu te ascunde. Vreau să te privesc" - asta poate deveni un hitul vieţii tale, cântecul pe care îl fredonezi zâmbind.
Nu m-am înscris la un concurs de miss după asta! Am rămas la fel de departe de canoanele frumuseţii comune, mondene, acceptate, recunoscute la prima privire. Dar mă simt cea mai frumoasă femeie în privirile şi îmbrăţişările acestui bărbat.
Ştiu că am fost un copil frumos. Poate şi mai târziu, până la un anumit punct al vieţii am fost o copilă, adolescentă frumoasă. Dar, după ce auzi repetată admiraţia multora "Ce frumoasă e mama ta." "Ce tată frumos ai!" continuată cu întrebarea uşor uimită "Tu cu cine semeni?" începi să îţi construieşti imaginea de sine după alte repere. Din altă categorie, precum ce prietenă bună eşti tu, ca tine nimeni nu ştie să asculte, e deşteaptă, e serioasă, e citită, are simţul umorului, e pricepută şi tot aşa.....
Imagini care nu au legătură cu frumuseţea exterioară. Poate doar elemente disparate ce ochi frumoşi, ce păr minunat....
As putea spune că asta mi-a afectat puţin încrederea în mine şi stilul de viaţă, dar poate că a avut şi un beneficiu secundar prin faptul că m-a orientat spre alte preocupări.
Am devenit mai frumoasă ca niciodată prin ochii unui bărbat. Nu al primului bărbat, nu asta era ideea. Ci, al primului care s-a uitat adânc în ochii mei şi mi-a spus "Eşti aşa de frumoasă!" Primul gând a fost să îi spun "Nu e adevărat. Uită-te mai bine!" enervată că foloseşte un stereotip verbal sau că poate invocă o realitate imaginară şi dorită. Am început să îl cred când vedeam patima cu care mă sorbea din priviri şi căuta să mă dezbrace doar în lumină. A soarelui, a lămpii, lumină să fie. Cu ochii larg deschişi. "Nu te ascunde. Vreau să te privesc" - asta poate deveni un hitul vieţii tale, cântecul pe care îl fredonezi zâmbind.
Nu m-am înscris la un concurs de miss după asta! Am rămas la fel de departe de canoanele frumuseţii comune, mondene, acceptate, recunoscute la prima privire. Dar mă simt cea mai frumoasă femeie în privirile şi îmbrăţişările acestui bărbat.
Puterea obişnuinţei
Ce anume din firea noastră ne face să fim atât de receptivi la puterea obişnuinţei? Şi să nu mai vedem dincolo de cărarea bătută? Uneori rămâi agăţat în acelaşi tipar, deşi, dacă faci un efort de conştientizare, realizezi că acelaşi comportament va produce un efect similar. poate că după ce împuşcăm toţi lupii o să începem să ne întrebăm cine ne mănâncă oile.
joi, aprilie 29, 2010
ceaţa de luni pana joi
Te trezeşti în câte o dimineaţă cu mintea în ceaţă. Şi păşeşti atent, să nu te zdruncini prea tare, că nu ştii în ce gropi de minte amorţită poţi călca. Dacă se întâmplă ca acea dimineaţă să fie de luni, poţi să te temi că toată săptămâna îţi va fi innegurată, indiferent de prognoza meteo. Şi atunci îţi laşi pleoapele pe jumătate deschise şi încerci să nu produci dezastre în relaţiile cu cei din jur. Poţi să îţi pui ochelari de ceaţă, dar tot nu vei vedea mai clar. Dar măcar aşa îi avertizezi pe ceilalţi: "Atenţie! Persoana semiconectată la lumea exterioară. Şi deconectată de la bucuria interioră. Pericol de replici usturătoare. În cel mai blând caz, pericol de neatenţie şi indiferenţă la nevoile tale."
Nu am nici o superstiţie şi încerc să ţin departe ideile preconcepute sau profeţiile autorealizatoare. Dar e joi şi nu am ieşit din ceaţă decât în scurte momente când m-am trezit cu flori de liliac îmbrăţişate de narcise sub nasul meu. Asta mi-a mai mărit puţin distanţa dintre pleoape şi, implicit raza de vizibilitate asupra lumii exterioare.
E ciudat că, în timp ce tu te simţi ca un urs încercând să facă piruete graţioase pe o bârnă şi apoi să îşi zacă starea în bârlogul său, ceilalţi îţi zâmbesc şi îţi mulţumesc pentru tot ce ai făcut în ultimele zile pentru ca ei să se simtă mai buni, mai decişi, mai conectaţi şi mai luminaţi. Eiiiiiiiii, asta poate fi o rază de lumină care poate împrăştia tentaţia de a lăsa ceaţa să devină atât de deasă încât să dispari în ea. Un moment de iluminare că doar în mintea ta tu eşti mai absent şi mai lipsit de consistenţă în acţiune. O scanteie pe circuitul intrerupt temporar deînchidere în sine.
Bine, mai am 3 zile şi jumătate să împrăştii total ceaţa de săptămâna asta. Încep să am adun la un loc fiecare strop de înţelegere şi iluminare.Nu fuga de lumea exterioară mă bagă în ceaţă, ci fuga de angoasele proprii. Uneori poate fi dificil să găseşti echilibrul între lumea interioară şi cea exterioară. De fapt să pui în acord şi firesc interesul simultan pentru cele două lumi, care te fac un întreg. Iar fuga e o falsă soluţie. Unde să fugi de tine, fără tine?! Deşi, mă tot imaginez desculţă în iarbă ca în copilăria mea din altă viaţă.
Nu am nici o superstiţie şi încerc să ţin departe ideile preconcepute sau profeţiile autorealizatoare. Dar e joi şi nu am ieşit din ceaţă decât în scurte momente când m-am trezit cu flori de liliac îmbrăţişate de narcise sub nasul meu. Asta mi-a mai mărit puţin distanţa dintre pleoape şi, implicit raza de vizibilitate asupra lumii exterioare.
E ciudat că, în timp ce tu te simţi ca un urs încercând să facă piruete graţioase pe o bârnă şi apoi să îşi zacă starea în bârlogul său, ceilalţi îţi zâmbesc şi îţi mulţumesc pentru tot ce ai făcut în ultimele zile pentru ca ei să se simtă mai buni, mai decişi, mai conectaţi şi mai luminaţi. Eiiiiiiiii, asta poate fi o rază de lumină care poate împrăştia tentaţia de a lăsa ceaţa să devină atât de deasă încât să dispari în ea. Un moment de iluminare că doar în mintea ta tu eşti mai absent şi mai lipsit de consistenţă în acţiune. O scanteie pe circuitul intrerupt temporar deînchidere în sine.
Bine, mai am 3 zile şi jumătate să împrăştii total ceaţa de săptămâna asta. Încep să am adun la un loc fiecare strop de înţelegere şi iluminare.Nu fuga de lumea exterioară mă bagă în ceaţă, ci fuga de angoasele proprii. Uneori poate fi dificil să găseşti echilibrul între lumea interioară şi cea exterioară. De fapt să pui în acord şi firesc interesul simultan pentru cele două lumi, care te fac un întreg. Iar fuga e o falsă soluţie. Unde să fugi de tine, fără tine?! Deşi, mă tot imaginez desculţă în iarbă ca în copilăria mea din altă viaţă.
marți, aprilie 27, 2010
Dilema....reacţiilor
Aventura continuă. Am descoperit un nou accesoriu la jucăria mea noua: reacţii. După ce le-am activat cu entuziasm, o dilemă a apărut în mintea mea. Să le las, să nu le las?
Să le las! Hmm, asta sună ca un angajament de a scrie doar ceva distractiv, interesant ori extraordinar. Na, şi dacă vreau să scriu ceva pur şi simplu? De dragul cuvintelor. Ca acum, de exemplu. Sau de dragul catharsis-ului. Cum, poate voi scrie cândva.
Şi ca o constrângere pentru ceilalţi (deşi, deocamdată doar eu şi cu mine citim acest blog) să se străduie să încadreze cele scrise ca fiind în unul din felurile menţionate. Că nu poţi să treci prin casa şi prin mintea omului, aşa fără nici o reacţie. Şi dacă ţi s-a părut anost nu poţi să bifezi, că nu ai unde. Trebuie să te străduieşti să găseşti ceva distractiv, interesant sau extraordinar. Obositor de-a dreptul. Să ţii minte să nu mai treci pe aici că te obligă să ai reacţii.
Se întâmplă uneori şi în relaţia cu ceilalţi, nu? Să te simţi constrâns să te porţi conform aşteptărilor lor. Ori conform unei etichete cu care te-ai procopsit în diferite situaţii. "E amuzant/ă, nu te poţi plictisi cu el/ea". Şi te trezeşti transpirat de efortul de a fi mereu amuzant, că altfel nu mai primeşti reacţia respectivului. "E inteligentă şi oricând găseşti un sfat sau o vorbă bună la el/ea" Uffff ce mă fac dacă azi mi-a adormit inteligenţa şi chiar m-am trezit cu faţa la partea întunecată a creierului meu. O să pierd reacţia celui din jur şi data viitoare voi avea sfaturi doar pentru mine. Asta dacă îmi voi stabiliza inteligenţa.
Dar despre nevoia de reacţie şi de etichete poate voi mai spune şi altădată. Dacă nu îmi va pieri interesul. Şi dacă mă voi simţi capabilă să scriu ceva extraordinar. Ori măcar distractiv.
Mai bine scot reacţiile. Mai târziu. Acuma le las.
Să le las! Hmm, asta sună ca un angajament de a scrie doar ceva distractiv, interesant ori extraordinar. Na, şi dacă vreau să scriu ceva pur şi simplu? De dragul cuvintelor. Ca acum, de exemplu. Sau de dragul catharsis-ului. Cum, poate voi scrie cândva.
Şi ca o constrângere pentru ceilalţi (deşi, deocamdată doar eu şi cu mine citim acest blog) să se străduie să încadreze cele scrise ca fiind în unul din felurile menţionate. Că nu poţi să treci prin casa şi prin mintea omului, aşa fără nici o reacţie. Şi dacă ţi s-a părut anost nu poţi să bifezi, că nu ai unde. Trebuie să te străduieşti să găseşti ceva distractiv, interesant sau extraordinar. Obositor de-a dreptul. Să ţii minte să nu mai treci pe aici că te obligă să ai reacţii.
Se întâmplă uneori şi în relaţia cu ceilalţi, nu? Să te simţi constrâns să te porţi conform aşteptărilor lor. Ori conform unei etichete cu care te-ai procopsit în diferite situaţii. "E amuzant/ă, nu te poţi plictisi cu el/ea". Şi te trezeşti transpirat de efortul de a fi mereu amuzant, că altfel nu mai primeşti reacţia respectivului. "E inteligentă şi oricând găseşti un sfat sau o vorbă bună la el/ea" Uffff ce mă fac dacă azi mi-a adormit inteligenţa şi chiar m-am trezit cu faţa la partea întunecată a creierului meu. O să pierd reacţia celui din jur şi data viitoare voi avea sfaturi doar pentru mine. Asta dacă îmi voi stabiliza inteligenţa.
Dar despre nevoia de reacţie şi de etichete poate voi mai spune şi altădată. Dacă nu îmi va pieri interesul. Şi dacă mă voi simţi capabilă să scriu ceva extraordinar. Ori măcar distractiv.
Mai bine scot reacţiile. Mai târziu. Acuma le las.
Context şi sens pentru adult
Şi cum spuneam, orice început e mai nesigur. Încă nu am aflat ce o sa fac eu cu acest blog. Am fost preocupată să pun impulsul în practică. Alege titlu, alege culori, alege font. Ca un copil care răsuceşte o jucărie nouă pe toate părţile. Şi am ajuns şi la "conţinut pentru adulţi": DA NU. Sigur că da, doar nu creez un blog pentru copii, se repezea mouse-ul cu clickul pe DA. Noroc cu sclipirea rapidă de înţelegere a accepţiunii de adult şi conţinut pentru adulţi în acest context.
Cam restrictivă accepţiune. Ca şi cum asta e tot ce ne diferenţiază ca adulţi. Doar sexul explicit, descâlcit şi smotocit în cuvinte, imagini, scheme, fantezii, ne descrie ca adult? Restul o fi conţinut de copil dornic de cunoaştere, de protecţie şi de iubire?
Hmm, depinde de context, cum spuneam.
Cam restrictivă accepţiune. Ca şi cum asta e tot ce ne diferenţiază ca adulţi. Doar sexul explicit, descâlcit şi smotocit în cuvinte, imagini, scheme, fantezii, ne descrie ca adult? Restul o fi conţinut de copil dornic de cunoaştere, de protecţie şi de iubire?
Hmm, depinde de context, cum spuneam.
luni, aprilie 26, 2010
De la marginea lumii...în blog
Am fost ispitită în această lume, a bloggerilor, de o persoană dragă mie. Am făcut un pas şi m-am trezit cu 2 blog-uri. Ca să vezi! Nici cu unul nu ştiu ce am să fac. Asta ţine de orbecăielile unui novice în începuturi nesigure.
Mai ţine şi de căutarea unui timp în care să arzi. Gândurile tale. Şi ideile pe care nu mai ai timp să le ai în timpul zilei. Pentru că ziua eşti în caruselul rutinei, din care te mai trezeşti la momentele de trecere ale anului, ale anotimpului, ale vârstei, ale vieţii.
Deci, bine am venit! Mai departe?....vazând şi tastând.
Mai ţine şi de căutarea unui timp în care să arzi. Gândurile tale. Şi ideile pe care nu mai ai timp să le ai în timpul zilei. Pentru că ziua eşti în caruselul rutinei, din care te mai trezeşti la momentele de trecere ale anului, ale anotimpului, ale vârstei, ale vieţii.
Deci, bine am venit! Mai departe?....vazând şi tastând.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)
