E o expresie pe care am auzit-o mai demult. Pe care am ignorat-o. Habar nu am de ce. Poate pentru că nu încăpea în mintea mea. Poate că nu îmi trebuia, că doar nu mă macină dezbătutul teoriei de dragul teoriei.
Doar de nevoia înțelesului trăirii.
Poate pentru că nu părea decât o cale cale de a îmbrăcă respingerea într-o justificare consolatoare.
O privesc acum și tot așa mi se pare. Că e un fel de a îmbrăca, ceea ce nu poate fi înțeles, într-un înțeles oarecare. Ca să umpli un spațiu gol din mintea ta. Ca să alini cântecul trezit în tine, ce rămâne fără ecou.
Cât de imposibilă să fie alegerea EI, pentru ca ea să nu se împlinească firesc în decizia LUI?
Pentru că sunt obiectivă, recunosc e valabil și invers, cât de imposibilă să fie alegerea EI, pentru că decizia LUI să nu se afle în calea alegerii Ei?
Dar acum vorbesc despre mine! Fiecare să își (dis)cearnă sensurile lui, dacă alegerea și decizia nu îi adună într-o deslușire comună. (na, că scoase căpșorul un puf de năduf).
Sunt doar o EA, care a ales cu sufletul, din toate semnele deschise dintr-o întâmplare ce începe cu un zambet de recunoaștere, cu o învăluire, cu pași făcuți în ritmul dat de cântecul inimii oprite în loc. Doamne, ce puternic poate fi acest cântec. Vai mie!
Ce să facă o EA care și lăsat sufletul, mintea și trupul să-și cânte (să râdă, să plângă, să se zbenguie, să se tăvălească, să se deschidă, să se dăruiască, să crească să fie) alegerea fără să se gândească ca e o alegere, fără să se încurce în gândul deciziilor posibile sau imposibile?
Cât de imposibilă să fie o întâmplare în care Ea si El sunt puși față în față doar pentru a trăi firesc si intens o stare ca și cum nu ar avea de ales. Pentru că, așa e, când te lovește (întâmplarea!) nu stai să gândești de ce simți ceea ce simți, de ce faci ceea ce faci, de ce se întâmplă ceea ce se întâmplă. Doar primești darul, lași să se întâmple în tine, prin tine, înspre și dinspre celălalt. Doar te lasi să fii. Că doar nu o să te apuci de vâslit, ori de dat din mâini împotriva curentului, împotriva cursului râului?
Ce alegere, ce decizie? Cine stă să gândească, să hotărască când totul în tine e doar trăire, cântec și bucurie. Când abia faci față la ceea ce simți, descoperi în tine. Cu lacrimi, poate, cu spaime poate, dar cu sufletul vibrând....
Ce alegere, ce decizie? Când tu nu mai poți vedea nimic în jurul tău. Când te descoperi în stare să te lasi dus fără să te opui, fără să te ascunzi, fără să te îmbraci în măști cărora nu le găsești sensul, fără să te întrebi spre ce te îndrepți, sau ce ai să pățești, sau ce ai să primești, sau ce ai să găsești la capătul tumultului trezit în tine.
Dacă ai ales să ai încredere, știi că de orice te-ai izbi, orice te-ar lovi, râul te ține la suprafață și te duce pe cursul lui. Cursul întâmplării în care ți-a fost dat să te trezești.
Iar m-a apucat tetracapilarotomia (unde ai găsit cuvântul asta, Oachi :) ).
Și, nu îmi amintesc, nu îmi amintesc deloc lecția despre simplificarea prin reducerea la absurd. Sau erau două lecții diferite? Până acum două zecimi de secundă, nici nu știam că am prin memorie umbra denumirii metodei reducerii la absurd. (vai, mie, am sa rog un copil ajuns la matematica de clasa a V-a să îmi explice)
”Râului îi place să ne poarte liber pe undele sale, trebuie doar să îndrăznim să ne dăm drumul. Adevărata noastră menire este această aventură, această călătorie”
Am cam scos acest citat din contextul Iluziilor lui Richard Bach, dar totuși cred că se potrivește și-așa. Aici și acum, când ascult murmurul liniștit al unei întâmplări. Care mă învăluie, care curge în mine și în afara mea, în care mă las purtată. Orice ar fi. Pentru că, atunci când mintea mea se liniștește, totul devine un râu de căldură, lumină, bucurie și recunoștință.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu