Mă uimește felul în care, indiferent de mediul de proveniență, copiii au parte de modele de intoleranță. Se cultivă ideea că ceva te face mai bun decat celălalt. Ar fi amuzant, dacă nu ar fi trist, să vezi astfel de manifestări.
Cred că în familie, dar și în școală se cultivă această atitudine. Chiar dacă ești sărac, celălalt e mai sărac decât tine. Dacă tu ești isteț, celălalt sigur e mai puțin isteț decât tine, pentru că are mai puține haine sau pielea lui e ușor mai închisă la culoare.
Dacă un elev e mai timid, mai tăcut, mai încet la activități sportive, el va râmâne în ultima bancă. E nevoie de un adult care să încurajeze răbdarea celorlalți de a asculta, de a permite și acelui copil să se exprime. Să descurajeze lipsa de toleranță, tendința de a ironiza. Simultan, să încurajeze copilul timid, să se manifeste. Fie și greșind, ca să aibă din ce învăța.
Cel mai mult mă întristează credința unor dascăli că măsura educației e dată de cuantumul salariului. Pot înțelege, până la un anumit punct. Până la punctul în care văd copii care înfloresc atunci când cineva crează în jurul lor, pentru ei, fie și pentru un minut, o oră, o săptămână, o oază de toleranță. Și mai văd ceva. Văd copii care se descoperă mai bogați atunci când înțeleg că fiecare are locul lui sub soare.
