”Mă duc acasă de sărbători!” îmi spunea un prieten, cu glasul încărcat de freamăt născut din promisiunea căldurii ce-l va înconjura, pe care o va primi în curând.M-am bucurat pentru el. Și i-am urat din suflet, dar nu suficient în cuvinte, nici nu cred că avea nevoie, să simtă, să trăiască, să respire, să se încarce de această trăire.
Mai târziu o scânteie mi s-a aprins în gând întru înțelegerea a ceea ce simțeam, de câteva zile, fără să pot pune în cuvinte.
Da, asta e ce îmi bătea la ușa trăirii ce se cerea pusă în cuvinte - eu nu mai am nici o...acasă.
Și nici un loc spre care să pornesc cu nerăbdare, cu freamăt și bucurie. Nici un loc în care să mă aștepte căldura din sobă, îmbrățișarea caldă a celor care te iubesc orice ai fi.
Că, într-un fel, am străbătut drumul până la marginea ultimă a...singurătății.
De aici încolo, ce să faci, unde să înaintezi, unde să te întorci?
Rămân și mă privesc ca într-o imagine apărută pe o apă înghețată.
Pentru că trăirea să nu devină spaimă ferecată în adânc.
Ciudat, nu mă doare, nu mă sperie, nici o disperare nu se revarsă lacrimi.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu