Pagini

luni, decembrie 31, 2012

Liniștea dintr-o adiere de aripă de înger...


Mi-am amintit cum, în copilărie, cînd, pe neașteptate, ne scutura pe vreunul un fior, aproape ca un spasm, din creștet până în tălpi,  pe care nu-l puteai explica nici prin adiere de vant, nici prin sperietură sau altă emoție... noi, copii, obișnuiam să spunem, senin: ”A trecut un înger pe lângă mine”

Unii oameni intră în  viața ta ca o adiere de aripă de înger. Printr-o întâmplare în care, dacă ești semndefoc, mai ales, sufletul se aprinde în afara, înaintea rațiunii. Fior, scuturătură, tulburare. Inexplicabil, neînțeles. O întâmplare rară și prețioasă. Scânteie de trăire rară, care nu se aprinde de multe ori într-o viață de om. Uneori, doar o dată. Se poate și niciodată. Care nu se confundă cu nimic din ce-ai mai trăit, sau care  putea fi explicat prin vreo reacție neurochimică care să ducă totul în banal pur senzorial.

Dar, când încetezi să te zbați să înțelegi ceea nu se cere înțeles, ci doar lăsat să fie, te trezești că inexplicabilă stare de senin și-a găsit dintr-o dată casă bună și primitoare în sufletul tău. 
Atunci, îți vine să spui, fără alte întrebări, precum copiii: ”A trecut un înger pe lângă mine”. 

Un an luminos și plin de iubire ca în adierea unei aripi de înger!


Să fiu responsabilă pentru fericirea mea!


Imi tot revine în minte un citat, pe care l-am redescoperit în noiembrie, o întrebare, de fapt:
”Și ce ați face, dacă Dumnezeu vi s-ar arăta și v-ar spune: Vă poruncesc să fiți fericiți pe acest pământ, câte zile veți mai avea. Ce ați face atunci?” (Richard Bach – Iluzii)

Îmi vine să cred că, ne-ar speria așa de tare această posibilitate, încât am începe să înșirăm  argumente despre ce ne împiedică să fim fericiți. O listă, mai lungă sau mai scurtă, despre dezamăgiri, eșecuri și neapărat despe contexte potrivnice și despre contribuția celorlalți la nefericirea noastră. Ceea ce nu face decât să ne fixeze convingerea ca dacă ceva, altceva, altcineva...s-ar întâmpla, atunci, noi...

Să ceri cuiva să fie responsabil pentru starea ta de bine, pentru fericirea ta, poate fi copleșitor pentru oricine. Și, atunci celuilalt nu-i mai rămâne decât să fugă departe. Mai devreme sau mai târziu va pleca, pentru că se va simți nefericit, epuizat, furios și revoltat să te tot facă să te simți în siguranță, mulțumit, încrezător și fericit. Într-o zi va descoperi că asta nu-l mai face fericit.

Frică de dispariția fericirii, mai ales de felul în care vom face față pierderii surselor exterioare de care legăm starea de fericire, uneori, chiar înainte de a le avea, ne conduce, doar aparent paradoxal, spre evitarea și respingerea a ceea ce ne-ar face fericiți.
Simplificat, frica de nefericire ne ține departe de fericire.

E o întrebare bună pentru ultima zi din an. Sau pentru prima zi din an.
Dar s-ar putea să fie și mai valoroasă dacă încep să găsesc un răspuns, în fiecare zi.
Ce-aș face, azi, eu....

Pentru că, nu-i așa, doar în noi găsim toate răspunsurile?
Să mă bucur de toate și să păstrez încrederea că pot face față fericirii, în aceeași măsură ca și nefericirii, succesului ca și eșecului, împlinirilor ca și neîmplinirilor.
Pentru că, nu-i așa, toate ne sunt date într-o viață de om. Nu putem schimba asta. În cele din urmă, putem schimba ceva doar în modul nostru de a fi, de a gândi, de a acționa…
Acesta e un posibil prim răspuns, al meu, pentru mine, azi, la întrebarea ”Ce-aș face dacă”....
  
Intensitatea cu care descoperim că lucruri pe care credeam că le știm, pentru că le-am auzit, le-am citit, le-am rostit au o nouă forță, o nouă lumină și sunt, dintr-o dată mai clare, mai simple, mai calde, mai luminoase, e un semn că au căpătat substanță în tine. 
Că, au trecut din ceea ce cunoști prin ceea ce gândești, în ceea ce simți și că ești pregătit să și aplici.

(Mhm, postarea asta, n-a știut de la început unde-i este locul în toate spatiile astea de expunere în care mă foiesc eu. Dar acum, că am adus-o la marginea lumii, se simte mai...acasă :).

duminică, decembrie 30, 2012

aceeași mărie în altă pălărie...

Mi-am amintit de o vreme în care, în vreo 6 ani, am schimbat vreo trei locuri de muncă. Șase ani de începuturi și sfârsituri, care nu încap într-o singură poveste.
Deși, aș putea să pun doar titluri sintetizatoare, cu subtitluri sugestive, pe secvențe de imagini extrase din fiecare poveste. Dar, azi, nu fac nici o retrospectivă... Azi mă amuz de mine.

Unul dintre beneficiile secundare, binevenite pentru bugetul de subzistență, s-a dovedit a fi că nu era nevoie sa îmi cumpăr haine sau papuci decât dacă se destrămau, rupeau. Pentru că, tot schimbam mediul, de lucru, de viață, aveam o înfățișare, mai bine zis o înveșmântare mereu nouă, în piese de bază, că ciorapii :) și accesoriile le mai schimbam, pentru cei care abia intrau în contact cu mine. De fapt cu... arătarea mea.

Mi-am amintit, zâmbind, de acest lucru, acum, când mă urmăresc în incursiunile săltărețe, din sezonul toamnă/iarnă, în diferite spații online.

Că, așa tot mi-a zis mie o prietenă, că neapărat să încerc, să renunț la afirmarea încăpățânată și repetată a refuzului meu argumentat prin lipsa de interes pentru expunere de sine inutilă în neant, ori pentru vânătoare sau pescuit de vise în online.

Că eu pierd, că am să văd câte chestii și lume interesantă, deșteaptă există dincolo de vârful nasului meu menținut în cercul restrâns realității imediate si tangibile altfel decât prin taste, logări și parole.
Că, de ce să  nu dau o șansă acestei lumii să vadă ce deșteaptă, interesantă și amuzantă pot fi eu.

Nu o mai contrazic, din moment ce am dat curs, într-un context de mult timp liber, lehamite, dorința de evadare în altceva, provocării ei constante și tenace, dar mă întreb dacă nu se va contrazice ea, măcar în ceea ce mă privește.

Da, da, să revin, cam așa e. Mă tot flutur cu ceva accesorii noi,  la aceleași veșminte de gânduri. stări și emoții..  Poate doar cu ceva diferențe de culoare și strălucire date eșarfe, cercei,  mărgele, pardon, trăiri, motivații, experiențe noi.

Dar, eu sunt tot eu. Și asta ar trebui să fie un gând liniștitor, nu-i așa?
Ca și sentimentul că toată această...foire de colo colo pe bloguri, site-uri si platforme de socializare - e un fel de risipire, de timp, de emoție, dar ar putea duce și înspre adunare și reinventare. Nu pentru ceilalți. Pentru mine. Dar, cu siguranță și prin ce pot descoperi. La ceilalți. Pentru mine.

Până la urmă, strategia cea mai bună de ieșire/depășire a unei situații e cea pe care te simți în stare să o pui în aplicare. Fie și printr-o paradă pe diferite podiumuri virtuale. Cu condiția să fii atent și să echilibrezi balanța, când strategia nu se dovedește utilă, sau când și-a împlinit scopul.




sâmbătă, decembrie 22, 2012

Miracol redefinit

Și miraculosul se redefinește, o dată cu trecerea timpului.
Ajungi să pui eticheta miraculos pe...normalitate. E un gand pe care l-a mai frământat mintea mea.

Azi, mi-am amintit, cum în copilărie, lucrurile simple purtau mereu în ele un strop de  miraculos. Și ceva magie. Și produceau atât de multă bucurie pură în sufletul nostru..
Și, poate că da, asta e ceea ce pierdem – capacitatea de a simți miraculosul din viața noastră.
În toate lucrurile simple, în întâmplările obișnuite, în banalul cotidian.

E un miracol (e uluitor, extraordinar, admirabil) că am mintea întreagă (asa zic eu, cine să mă contrazică?) și că mă pot bucura de ninsoare, de zăpadă, ca un copil (de exemplu). La fel de miraculos mi se pare să iubești, să te îndrăgostești cu memoria ștearsă de toate rănile, fără teama că vei suferi din nou. Doar amețit de magia care si-a găsit din nou calea să-ți deschidă inima în încredere și dăruire.

Și, dacă simt asta, nimic nu e pierdut!

Un alt mod de a mă întoarce spre mine...

M-am tot agitat si m-am foit si m-am lăsat mestecată de gânduri, până am spart un glob de lustră.
Na,  am zis – s-a dus ghinionul. Ducă-se cu toate spiritele umbroase, neguroase,  care mă tot freamătă în ajunul trimbițatului sfârșit de lume (că atunci era). 
Și parcă nu a fost de-ajuns a sarit naibii și siguranta. Aia de la tabloul electric, slavă domnului!
Semne de sfârșit lume . 
Când nici lopata grea sub zapada, nici sunetul paletei izbind cu foc  și praf în  mocheta....cand  ti se sparg lucrurile în mana și-ți mai sare și siguranta din senin, e gata !– semn ca tre sa te oprești. Din orice făceai.

Acum sunt plictisită, obosită, cam buimacă. Și nu-mi trebuie nimic.
 Somn, poate. Apă, poate. 
O carte, poate. Să mă plimb prin zăpadă, poate. 
Să mă privesc în oglindă și să zâmbesc bland-duios. 
Să las prietenii să îmi vorbească din nou.

”Sapă numai, sapă, sapă
până dai de stele-n apă.”

Nu mai bine aștept noaptea, mă întind în zăpadă si privesc cerul?  
Zău ca da....Ce atâta efort, agitație și tevatură.
Ia, să stau eu linistită. 
Să sape cine-o vrea. 

Până la umă, mi-am amintit. 
Sunt, și eu sunt, o stea. Caldă, luminoasă, strălucitoare.
Să sape cine vrea să mă găsească.

Ce e cu exibitionismul ăsta? Ce e cu disperarea asta? Ce e cu frământarea asta sterilă? De parcă se termină viața, lumea, timpul.
Târg, piață, vânătoare, pescuit, războiul sexelor. Bleahhhh.
Ducă-se, nu e de mine.

(notă: acesta este concluzia ciudată și  finalul, la fel de ciudat, a unei călătorii de vreo 2-3 luni în iluzoria lume virtuală a unui site de matrimoniale. O lume în care te poți amuza, distra, învăța câte ceva.
Ihm, costurile de timp risipit s-ar putea sa fie cam mari, dar... să lăsăm lucrurile așa, că de mers nu poti merge decât înainte.

O lume în care te poți pierde. Depinde de cine dai. Că, da, poți să dai peste fix exact de cine ai nevoie ca să afli ceea ce, poate știai deja, dar ai uitat, ceea ce știai în mintea ta, dar nu era total în conștiența ta.

Da, am (mai) aflat (și) că mă pot pierde într-o scânteie. Că devin semn de foc și mă las să ard până mă fac cenușă și tot nu-mi ajunge. Că ceva din mine mă tot duce în întâmplări așezate pe drumul spre nicăieri.

Mai rar se poate întâmpla să dai de o ușă cu dus întors în realitate ținut(ă) de mână. Da când te uiți la Teo, zici că e doar o iluzie cu final amânat.

În rest - provocare de trăire în dorul lelii .

Încă nu râd de mine. Da mi se duce colțul gurii a zambet și vorba a dulce ironie. Nici nu mai plâng. Nici nu mă îngrijorez, rușinez, blamez, înduioșez de mine, sau sa imi plâng de milă. Asta ar mai fi!

Doar, punct! Pas înainte.
Se cade să îmi amintesc ceea ce sunt, am trăit, am învățat.
Și, uite asa, m-am  întors în locul unde frica nu tremură în nici un gând.
Și unde îmi pasă, dar nu mă tem că pierd ceva, sau pe cineva.

luni, decembrie 17, 2012

Împrietenirea cu apa - o altă lecție de viață

Frumusețea lecțiilor învățate este că rămân în tine, măcar în miez, măcar în firul de unde știi că, oricând, poți să parcurgi drumul înainte înapoi și ești conștient din ce punct e nevoie sau vrei sau poți să o iei de la capăt.

Asta e o lecție pe care am primit-o în dar, într-o experiență de împrietenire cu apa. E adevărat,  într-un moment de grație, ca orice moment în care are loc întâlnirea dintre ceea tu ești pregătit să trăiești,să oferi,  cu ceea ce ești gata să primești și ceea ce îți este oferit.

Cu apa așa e!

Important este să rămâi conștient de limitele tale și să nu cazi în capcana aroganței sau a unui fals sentiment de atotputernicie și omnipotență  în fața naturii.
Nu poți să arzi  etapele sau să crezi că dacă știi unde e capătul drumului poți sări direct acolo.

Da, ceea ce știu acum, e că, în orice moment te apucă iar bâzdâgul nesiguranței, fricii, controlului, neîncrederii, durerii, poți să te oprești, să respiri și să o iei de capăt, de acolo de unde știi deja, că simți dorință, încredere, bucurie. Sau, măcar de acolo de unde te simți liniștit și împăcat cu tine.

duminică, decembrie 16, 2012

Iz de sărbători....

”Mă duc acasă de sărbători!”  îmi spunea un prieten, cu glasul încărcat de freamăt născut din promisiunea căldurii ce-l va înconjura, pe care o va primi în curând.

M-am bucurat pentru el. Și i-am urat din suflet, dar nu suficient în cuvinte, nici nu cred că avea nevoie, să simtă, să trăiască, să respire, să se încarce de această trăire.

Mai târziu o scânteie mi s-a aprins în gând întru înțelegerea a ceea ce simțeam, de câteva zile, fără să pot pune în cuvinte.

Da, asta e ce îmi bătea la ușa trăirii ce se cerea pusă în cuvinte - eu nu mai am nici o...acasă.
Și nici un loc spre care să pornesc cu nerăbdare, cu freamăt și bucurie. Nici un loc în care să mă aștepte căldura din sobă, îmbrățișarea caldă a celor care te iubesc orice ai fi.

Că, într-un fel, am străbătut drumul până la marginea ultimă a...singurătății.
De aici încolo, ce să faci, unde să înaintezi, unde să te întorci?
Rămân și mă privesc ca într-o imagine apărută pe o apă înghețată.
Pentru că trăirea să nu devină spaimă ferecată în adânc.

Ciudat, nu mă doare, nu mă sperie, nici o disperare nu se revarsă lacrimi. 

joi, decembrie 13, 2012

ora de recapitulare - 4

4. ”Nu vă îngrijorați de ziua de mâine, căci ziua de mâine se va îngrijora de ea însăși. Ajungă-i zilei necazul ei”.

Să trăiești fiecare zi, pe rând, nu e o lecție ușor de însușit.

Ne aducem creierul la marginea imploziei sub presiunea gândurilor iraționale, ne risipim echilibrul în emoții sumbre, istovitoare, imaginându-ne scenarii, făcând planuri, căutând soluții la presupuse probleme din viitor, chiar dacă ele par că au un miez în prezent.

Ne așezăm singuri săbii deasupra capului, avem grijă să urcăm bolovani de sare pe colțuri de dulap, pe streșini.
Suntem creativ și efervescenți în direcția apărărilor, ne lăsăm mânați de iluzia controlului.

Dar, dacă ești atent, viața îți dă ocazia să constați că, de la o zi la alta, orice situație capătă noi perspective. Uneori, ea se transformă prin apariția unor elemente care conduc spre un deznodământ la care nici nu te-ai gândit.

Alteori, chiar dispare din...actualitatea nevoii, impulsului, ipotezei.

Dacă nu ți s-a pierdut  umorul, răsufli ușurat și te amuzi de câte griji, de câtă frământare, de câtă energie ai consumat...
Dacă rămâi în această atitudine, de încredere,  relaxare interioară și umor, reușești să trăiești fiecare zi pe rând, într-o stare care te eliberează de crispare, încrâncenare, disperare și neputință.

Asta nu te va feri de evenimente neplăcute, nefericite, dar te va scuti de trăirea lor înainte de a se întâmpla.

Anul acesta așa a început pentru mine sub semnul incertitudinii și a lucrurilor (mă rog, situații, relații...) ajunse în capăt de linie.

Cu siguranță, am avut nevoie de asta ca să învăț cu adevărat,  să fiu în stare, din interior spre exterior, dinspre simțire spre gândire, să las lucrurile să își urmeze cursul, iar eu să fiu prezentă în acest curs.

joi, decembrie 06, 2012

Ora de recapitulare - 2 și 3 (în 1 )

2. Nimic nu e întâmplător. Fiecare întâlnire (cu o persoană, cu o situație) are o semnificație în sensul devenirii tale.

Și dacă nu reușești să deslușești acel sens, ce poți să faci?
Rămîi în ea, te detașezi de ea, sau te păcălești, umpli un spațiu gol în mintea ta cu vreo concluzie care să îți facă suportabilă neînțelegerea?

Sau accepți lucrurile ca atare și mergi mai departe cu gândul că nu, încă nu ești pregătit să vezi, să înțelegi, să trăiești.
E și asta o alegere, cu condiția să o faci treaz și responsabil, să îți (re)cunoști și să îți accepți limitele. Sau, mai bine zis să accepți, conștient și responsabil, consecințele alegerii tale de a trăi în cu descoperiri de sine pe care nu vrei să le lași să intre pe drumul transformării de sine.

Punțile de înțelegere și trăire deschise în calea ta nu sunt întotdeauna ușor de găsit, clar de văzut, sau inevitabil așezate sub pasul tău.

Mai devreme sau mai târziu, ceea ce e dat să se întâmple, se va întâmpla.
Ceea ce ești pregătit să aduci în pragul conștienței tale, va scânteia.
Ceea ce ești pregătit să primești,  să înțelegi, să trăiești, va lumina o nouă cale pe drumul devenirii tale.

3. Când ceva se termină, se termină.
Azi, simt nevoia să nuanțez acest adevăr:
Până nu se termină în mintea, în sufletul, în simțirea ta, nu s-a încheiat.

miercuri, decembrie 05, 2012

Ora de recapitulare - 1

Ce recapitulez, azi?
De fapt, rememorez, aparent fără legătură cu vreo nevoie actuală.

1. Să-ți propui, sau să crezi că tu poți schimba pe cineva este o utopie. Ca să nu spun cea mare prostie. Nimeni nu poate schimba pe nimeni. 

Orice tip de relație,  mai ales cele din sfera celor de cuplu, intră pe cale de disoluție, când, unul sau altul dintre cei doi, e mânat, de la început sau dintr-o anumită etapă, de această tendință reconstructiv-reparatorie a celuilalt.
Când unul sau altul intră în relație cu acest gând iluzoriu, că are capacitatea de a schimba sau dreptul de a pretinde vreo schimbare celuilalt, relația devine terenul unor lupte cu efecte distrugătoare, în ambele tabere instituite ca părți aflate în război.

Când, te auto-înscăunezi în rolul de reparator-salvator al celuilalt, nici nu știi cum și când te trezești aruncând în capul celuilalt reproșuri și acuzații de nerecunoștință și lipsă de apreciere, punându-i în cârcă responsabilitatea unor alegeri care sunt ale tale.

Doar ceea ce se trezește în tine ca nevoie firească de transformare, în sensul devenirii proprii, nu a ajustării la  la ceea ce ți se cere în vreun fel sau altul.
Uneori, doar îți imaginezi că ți se cere, pornind de la presupuneri, pe care nu consideri necesar să le verifici.
Uităm, sau nici nu înțelegem,  că realitatea din mintea noastră nu e neapărat realitatea din mintea celuilalt.
Uităm, sau nici nu înțelegem,  că rădăcina propriilor noastre reacții, comportamente, se cere căutată în nevoile noastre emoționale, nu ale celuilalt.

Tocmai mi-a venit în minte imaginea unui univers populat de cioplitori în piatră, fiecare dând cu dalta în stânga și în dreapta, în orice piatră îi iese în cale, dintr-un fals sentiment că menirea ta e să îi re-creezi pe ceilalți după chipul și asemănarea cine știe căror imagini din mintea ta. Sau, să te ajusteți pe tine după vreun cerut sau necerut pat a lui Procust.

Se tot spune că drumul corect al transformărilor reciproce pornește de la întrebarea ”Ce poți, ce simți,  ce ești  dispus să schimbi la tine, în tine, pentru devenirea ta, nu pentru celălalt?

Oricine ar fi celălalt! În libertate și conștiință de sine, nu în supunere din frică sau dintr-o proastă înțelegere a ființei și rolului tău.
Related Posts Plugin for WordPress, Blogger...