Candva și acum, eu...

Un pas,
încă unul...
tremurător și nesigur.

Mâna mea, întinsă
peste lucruri
își caută sprijin,
precum cei orbi
în întunericul adânc.

Contururile se pierd
și cauți disperat
un mijloc
de a te mișca
fără spaima căderii.

Apoi, înveți
să construiești lumea
după alte repere.
atingeri ușoare,
vibrații ale aerului,
adieri de sunete...

Totul se schimbă
și, într-un târziu
Te poți obișnui
cu absența culorii.

Pentru o vreme.
Până când lacrimile
Se întalnesc în zâmbet

Și începi să te bucuri de curcubeu.
Pentru că el vine în viața ta cu o explozie de culoare,
te atinge cu tandrețe,
vibrează a iubire
și adie a speranță.


Măi să fie, veverița s-a apucat să scotocească după nucușoare și ghinde dintr-un alt timp, din altă viață. Cât de departe (masurat în timp) sunt de cea de a atunci.
Cu tot ce am mai trăit și învățat între timp, as mai avea cate ceva de schimbat, adaugat, nuanțat.
Ceea ce am și făcut în finalul colorat. Mai amuzant patetic, poate....ca între timp am trecut la proză. Cu nimic mai lipsită de intensitate și frumusețe, chiar dacă e interferată de banalul cotidian

Un curcubeu, pentru care am primit drepturi de autor. Și la care am țopăit de bucurie în interior.