Pagini

vineri, noiembrie 30, 2012

Ora de recapitulare - Preambul

imagine de pe http://mojajoga.wordpress.com/

Oricât spui că ai învățat o lecție, din când în când, se cere o recapitulare. Uneori, chiar rămâi  corigent(ă) și te apuci din nou de învățat. Și, dacă tot nu te trezești, repeți la nesfârșit clasa, până te trezești, sau ți se tocește capacitatea de simțire întru trezire în direcția respectivă, ori, dar asta e mai greu, viața se lasă lehamite să îți tot ofere miezuri de iluminare și deschidere în tine.

În experiența trăită sunt adevăratele lecții.  Poate că ceea ce am citit, am învățat m-a ajutat să înțeleg sau să parcurg mai ușor un drum. Dar, doar ceea ce trece prin tine și devine un nou înțeles, e singura lecție care contează.

marți, noiembrie 27, 2012

uite strada, nu e strada...

Parcă locuiesc într-un oraș bombardat!!!

Ca în mai multe orașe din țară, se apucară unii alții de reabilitat, de modernizat, de construit. Nu stau să judec momentul, calitatea sau viteza cu care se realizează toate.

Am dat să mă enervez de praf, de noroi, de zgomot, de haos, de șanțuri săpate în aceleași locuri pe unde, cu vreo doi ani în urmă, s-a mai trecut o dată cu excavatorul pentru construcția reabilitării. Am dat să mă lamentez, că cine știe cât va dura, că se anunță o iarnă lungă și grea. Mă mai întrebam și dacă cineva urmează totuși un plan, nu de alta, dar șanțurile astea par să răsară la întâmplare, pe unde a scăpat unul sau altul târnăcopul și nu mai speri că ele se vor întâlni în logica vreunui proiectant cu o viziune de ansamblu.

Nu m-a ținut mult enervarea.
Ba m-am trezit că încep să mă amuz, ba chiar să mă bucur, ca de o experiență interesantă.
Păi, nu-i așa? Nu e interesant să afli, văzând și pășind, pe ce variantă de drum vei ajunge la destinația ta?
Și, dacă petreci mai mult de oră pe unde ai tu treabă, nu ai certitudinea că vei parcurge drumul înapoi pe același traseu.
Pentru că de la o zi la alta, chiar o oră la alta, dai peste alte șanțuri, alte gropi, alte străzi închise.

La urma urmei e un exercițiu bun de ieșire din rutină, flexibilizare, și creșterea toleranței la incertitudine.
Uite așa, din exterior spre interior, ajungi să îti ții ochii deschiși să nu dai prin gropi, mintea trează să nu te înțepenească în fața vreunui indicator de drum înfundat, îți redimensionezi reperele de timp și devii îngăduitor și împăcat cu toate.

Că doar, până descopăr vreo vrajă prin care reconstrucțiile să se facă peste noapte, ce pot să fac decât să deschid perspective, atitudini și drumuri noi, diferite, în mine?

joi, noiembrie 22, 2012

Dragul de Nichita...

CINTEC

M-a uitat Dumnezeu, gîndindu-mă,
pîna cînd gîndul
mi-a devenit trup.
M-au uitat frunzele
adumbrindu-mă,
pînă cînd nevăzutul
mi-a devenit văzut.
Stau ca și cum cineva
ar trebui să-și aducă aminte de mine
și-ntre timp, ros de aer și nins
mi se stinge lumina-n oricine.


miercuri, noiembrie 21, 2012

Azi nu sunt ...

Desi, primul meu gând a fost să scriu...Azi sunt misandră.

Doar că nu pot fi așa, niciodată nu am simțit așa, în accepțiunea de repulsie patologică față de bărbați.
Nu am fost creați să ne urâm.
Nici să ne ucidem, unii prin alții,  în lupte fără sens.
Nici să ne căutăm să ne completăm ca jumătăți.

Ci, doar să împlinim iubirea din noi în întâlnirea fără seamăn a unui întreg cu alt întreg.



marți, noiembrie 20, 2012

Fii ceea ce ești

Probabil că aș fi putut să o găsesc oriunde, oricând, această poveste. 
Eu am găsită printr-o cărticică de a lui Adrian Nuță, într-un moment în care mă tot întrebam ce ancore de conectare la prezentul continuu să mai așez în mine.

Uite una tare de tot, mi-am zis eu, după o irezistibilă și sănătoasă porție bună de râs:

Un maestru Zen a fost întrebat de un discipol:
- Unde ai să fii peste 100 de ani?
- Am să fiu bou și am să stau pe malul unui râu, a răspuns acesta.
Discipolul a întrebat imediat:
- Am să pot veni cu tine?
- Dacă vii cu mine, nu uita să aduci și o legătură zdravănă de fân.

Viața e un spectacol fără asemănare, vorba dragului de Nuță. Iar când rolul tău e spontan, când înțelegi că nu știi ce va simți celălalt și nici nu urmărești ca celălalt să simtă ceva - ești autentic în rolul tău. Oricare dintre rolurile din viața ta.

Viața e frumoasă. Nu înseamnă că este și ușoară. Mai ales când te lovești cu capul de pragul de sus, după ce ai crezut că ai învățat lecția asta.
 Acel prag care îți tot amintește că în tine e înțelegerea, că pe tine, la tine, în tine ai de lucrat. Zi după zi. Ca să poți intra în orice contact uman capabil de comunicare onestă. Acea comunicare care îți permite să fii exact ceea ce ești. Fără teamă, fără așteptări, fără proiecții.

duminică, noiembrie 18, 2012

Ce ați face dacă....

Oricât mi-am dorit să duc la capăt două postări începute și neterminate, în mintea mea un singur gând freamătă.
Este un citat care mi-a intrat în ochi dimineață și de atunci mintea mea tot îl mestecă, îl rostogolește, îl privește pe toate părțile, îl lasă în vreun colțișor, dar el nu stă locului,  vine mereu în conștiența mea. Se cere spus, fixat, luminat, trăit, simțit.

”Și ce ați face, dacă Dumnezeu vi s-ar arăta și v-ar spune: Vă poruncesc să fiți fericiți pe acest pământ, câte zile veți mai avea. Ce ați face atunci?”

vineri, noiembrie 16, 2012

Singurătatea - buna mea prietenă...

Niciodată nu mi-a fost teamă de singurătate.
Nu în sensul în care să mă înconjor de oameni sau să mă arunc în vreo relație împinsă din spate de teama de acest sentiment. Sau de această stare.

Sunt perioade, multe și lungi în viața mea când am căutat-o, i-am fost recunoscătoare. Pentru că mi-a dat timp să mă regăsesc, sau să lenevesc, să mă rup de condiționările sociale, să-mi găsesc energia pentru a călători, de la marginea lumii mele, în mijlocul ei.

Singurătatea mi-e bună prietenă.
Pentru toate momentele în care am căutat-o, am savurat-o, am stat la șuete îndelungi cu mine însămi, sau afundată în gânduri, ale mele, sau ale altora, așternute prin cărți.

Pentru toate momentele când am căutat-o, pentru că nu simțeam nevoia să mă împart, în timp, gând și vorbă  cu altcineva. Sau nu suportam prezența altcuiva, care m-ar fi putut (sau nu, cine știe) determina să nu mai fiu eu, să pun o mască sau măcar un zid dincolo de care nici cel/cea mai bun/ă prieten/ă nu ar fi avut acces.

Fie pentru că eram prea tristă, în suferință, și doream pur și simplu să zac în durerea mea.
Fie pentru că, se întâmplă și așa, să nu am chef să vorbesc, să zâmbesc, să fiu atentă, să răspund, să mă conformez unor convenții prescrise social.

Singurătatea nu m-a împiedicat să fac lucruri pe care mi le-am dorit sau mi-au plăcut.
Deși, bineînțeles că uneori mă cuprinde așa un val nostalgic despre ce frumos ar fi să împărtășesc cu cineva entuziasmul, bucuria, liniște, neliniștea vreunui moment care face singurătatea să devină stingheritoare, nesuferită, nedorită și neavenită. Dureroasă, chiar.

De la o vreme am apreciat-o și valorizat-o prin comparație cu...singurătatea în doi. O expresie banalizată prin folosire excesivă și în afara conștientizării depline a semnificației ei. Deși, e prezentă, există, e trăită de mulți.

Dar, da, am fost mereu convinsă, prin toti porii,  prin toate sinapsele, si în miezul celulelor, că singurătatea în doi nu încape în nici o negociere cu mine, în nici o alegere.

Deși, ca să fiu sinceră, nu știu de ce, tot a fost nevoie să fixez acest lucru în conștiența mea prin trăire pe propria-mi piele. Mă și mir, zău că da,  că pielea mea e tot catifelată și netăbăcită de ceea ce am tot pus-o să îndure.

Singurătate, buna mea prietenă, să nu fii tristă. Așa s-a întâmplat.
Pot să trăiesc cu tine, dar si fără tine.
Nici iubirea de tine, nici frica de tine nu îmi animă trăirile sau acțiunile.
Nu te chem, nu te cocoloșesc, nici nu te alung din vreo disperare. 

marți, noiembrie 13, 2012

Intuitivul yahoo - sursă de umor involuntar!

Cred că și-a revenit!
Abia ce mă așezasem la pescuit de perle de-ale yahooemail- ului îmbunătățit cu google translate, sau cu ce o fi fost, că nu mă pricep. Că așa se tot laudă și se chinuie să devină din ce în ce mai....intuitive.
Mă rostogolesc de râs zău că da, de așa un termen, prin excelență asociabil ființei umane (în special în forma de manifestare și exprimare yin, na!)  așezat ca pretenție și aspirație pentru circuite computerizate. Care să ce? Să intuiască intentiile, să îmi faciliteze descoperirile, să vină în întâmpinarea nevoilor. Măi, măi!

Dar, cum spuneam, se pare că yahoo-ul a renunțat să mai fie intuitiv. S-o fi rușinat si el.
Păcat, că am apucat să culeg doar câteva dintre cele, așa de haios, intuite de el.

Iată, așadar, cum m-am trezit clipind des a încercare de înțelegere a textului pus ca subiect în câteva email-uri trimise sau primite:
  1. orar finală - wow, zic eu, ce doamne iartă-mă, am trimis, că doar nu sunt organizator de meciuri și nu știu eu. Ei, era un biet orar final, ca să știe cine avea de primit că am gătat de aranjat planificarea.
  2. Caz în CA NU ai Vazut - mă rog asta e cam simplut, cred că se putea o variantă și mai intuitivă pentru  avertizarea de trimitere a unui link pusă în subiectul ”În caz că nu ai văzut încă...”
  3. Prăjitura simpla ce e ACUM de îngrijire, în partea de sus la noi :) - îmi zice o prietenă, cică, de mă întrebam ce s-or fi apucat aștia să mai inventeze și  pentru stimularea, intensificarea sau diversificarea căror senzații.
  4. Mă Duc să mânânc 2 simpla - cică i-am răspuns eu, că prăjitura îngrijită în partea de sus la ei, era prea supercalorizată pentru gustul și lupta mea consecventă împotriva tentațiilor. Așa că i-am zis, ferm, să-și tină prăjitura departe, că eu mă duc să mănânc 2 mere. Că despre asta era vorba, despre o rețetă intrată recent în topul preferințelor porumbeilor - Prăjitură cu mere, aflată acum în top la noi.
  5. Fată cu capu statusul de ceva vreme. (asta era intuitiva traducere pentru concluzia despre o temporară stare pe care am dorit să o fac cunoscută unei prietene.  Dar, când am văzut dihania intuită de yahoo, m-am repezit, răsuflând usurată, pe o ferăstruică pe care scria - Vedeti o traducere mai bună. Si, iaca, ce am găsit: Fata, sunt cu capuClose tab. Bun, am zis eu, m-am lămurit buștean! Hai sa trecem la afișat originalul: Fată sunt cu capu, asta era ce trâmbitam eu, de fapt.
Și zău că, dacă nu eram cum deja m-am declarat, deveneam pe loc, la vederea unor astfel de bâzdâgănii presărate, intuitiv, da da, prin casuta mea de email. Uite așa ajungi de nu mai știi ce vorbesti. Mă rog, scrii.









duminică, noiembrie 11, 2012

Sunt iremediabil îndrăgostită!...

Da, sunt îndrăgostită, plină de iubire, pasiune și într-un puternic angajament în relația cu aerobicul.
Nu doar pentru beneficiile clare, vizibile și incontestabile asupra depozitelor de grăsimi, modelării corpoului, dislocării kilogramelor, sau eliberării de edorfine și energie.

Si pentru schimbările importante la nivelul mobilității, flexibilității. Exclusiv corporale, aparent.
În fapt, flexibilitatea se translatează la nivel mental și în atitudine. (și se explică, spus asa simplu, prin prin interdependenta corp-minte-psihic). Eu am simțit din plin cum se atenuează, dispar, ceva porniri de rigidatea și încrâncenare care începeau să devină trăsături evidente și cu spor în consolidare.

Să nu mai vorbim de creșterea stării de bine interior, de o energie si o atitudine pozitivă de care te simți încărcat și binecuvantat. Ei, și dacă mai adăugăm că toate astea s-ar putea să îți aducă și niste creșteri de calitate a prestatiei, performanței sau a trăirii  sexuale, zău așa, nu pricep de ce nu devine toată lumea aerobică :).

Nu am terminat....
Mai am o listă de beneficii și lecții confirmate sau descoperite prin acest gen de antrenament. Că tot îmi plac mie lucrurile simple cu câștiguri care pot fi  transferate și către în alte situații, mai complexe.

Ritmul e esențial - e un element important să prinzi, să intri, să păstrezi ritmul mișcărilor. În afara ritmului, se generează o impresie de nearticulat, deconectat, dezordine și lipsă de armonie.

Prinde ritmul. Lasă-te cuprins de ritmul inimii tale și urmează-l. Fii atent la ritmurile care se nasc din întâlnirile și contactele umane care îți sunt date și ascultă-le, lasă-te condus de ele.
Fii atent, privește, conectează-te la ritmurile din natură, din univers și lasă-le să te cuprindă, să îți deschidă în tine punți de înțelegere și acceptare a ciclicității, a trecerii, a transformării.

Muzica e importantă. Utilizată din plin în aerobic, muzica este impuls, suport pentru realizarea exercițiilor și pentru intrarea în starea - dinamică, moderată, lină și relaxantă - cerută în diferite etape ale antrenamentului.  Da, poți învăța să folosești muzica ca pe o forță care îți susține mișcările și nu vei mai simți efortul, oboseala. Vei constata că, poți mai mult decat ai crezut, că limita epuizării tale e mai departe, din ce în ce mai departe de primul semn la care ai fost tentat să crezi ca nu mai poți, că nu ești în stare să continui. Nu mai  renunți înainte de a avea măsura adevăratei tale rezistențe la efort în acel moment.

Ascultă muzica dinăuntrul și din afara ta și las-o să acționeze ca forță de susținere a acțiunilor tale.  Învăță să alegi melodia potrivită pentru creșterea sau atenuarea unor stări. Crește-ți bucuria, entuziasmul, puterea, iubirea. Învață să nu lași să crească în tine tristețea, furia.
Muzica sufletului încărcat de bunătate, muzica prieteniei, a bucuriei, a iubirii te susțin ca o forță să treci prin momente în care te simți copleșit, singur și incapabil să mergi mai departe.

Fiecare exercițiu este construit în jurul unor elemente cheie. (o anumită pozitie, un anumit unghi, o anumită tensiune imprimată, o anumită viteză de execuție, etc) Un antrenor bun ti-l va indica, ti-l va arăta, te va îndruma (sau nu, dar tu privește cu atenție) să îl înțelegi. Depinde de tine ce faci mai departe. În jurul  elementelor cheie e important să îți concentrezi atenția, efortul și grija pentru o executie corectă exercițiilor. Și pentru a atinge finalitatea dorită.. Altfel, totul devine mișcare fără alt sens decât oboseala și sentimentul că totul e prea greu și inutil. Ba, te mai  dor și zone ciudate sau indepărtate de scopul prezentat al exercițiului.
Ca, de exemplu, atunci când, după serii repetate de abdomene făcute alandala, pe tine te dor...coatele :)

Focalizează-te pe ceea ce vrei să fii, să devii. Stabilește care sunt elemente cheie care te duc cu adevărat la țintele tale.  Ascultă-te atent și vezi ce nevoi, motivații te ghidează. Încearcă să înțelegi ce anume din tine te îndreaptă într-o direcție sau alta.
Învață de la cei mai buni, alege cu grijă ce ti se potrivește. Nu te apuca de acțiune doar de dragul acțiunii. Nu uita că sunt și lucruri care se cer făcute într-un anumit fel (neapărat corect, neapărat sincer, neapărat cu iubire sau măcar cu grijă și respect pentru tot ce este în jurul tău).  Că nu putem să inventăm mereu roata. Iar creativitatea nu se cere risipită în lucruri cheie, de bază.
Poate fi și felul tău - doar că se cere să alegi cu responsabilitate.  Altfel ajungi să te alegi cu insatisfacții, oboseală și dureri pe care nu le înțelegi.

Acceptă-ți limitele. Cunoaște-ți și ascultă-ți corpul. El îți va indica cu precizie unde să te oprești. Sau când e cazul să aștepți, să mai exersezi, să te mai antrenezi, sau, de ce nu, să renunți.
Am promovat examenul final al lecției despre cunoașterea și respectarea propriilor limite doar după ce m-am ales cu o entorsă. Că, de, si eu mai cad în capcana gândirii de genul - mie nu mi se va întâmpla.

Da, da, clar, sunt iremediabil îndrăgostită de aerobic.

Încerc să învăț să privesc aerobicul, ca și alte lucruri din viața,  ca pe o competiție cu mine însămi.
Nu îmi cere nimeni să fac nici mai mult, nici mai puțin decât sunt capabilă. După cum ar fi de dorit să fiu prima care știu ce și cât pot.  E responsabilitatea mea să mă evaluez cu grijă, atenție și obiectivitate.

Cred că doar așa poți afla în ce direcție să mai lucrezi, să devii atât de bun câți poți fi.



sâmbătă, noiembrie 10, 2012

Cum mă mai prezint...

Sunt unele puncte din care nu mă scoți nici cu forța nici cu vorba duioasă, unele linii peste care nu pășesc trasăîmpinsă de nici o ademenire. Că de forțare nici nu încape vorbă.


Niciodată (hm?!) nu mă las provocată să fac ceva ce nu vreau, nu simt că vreau să fac.

Cu siguranță, sunt ușor de manipulat sau de inclus în jocuri, ale altora, doar în chestiuni care nu fac obiectul și subiectul meu. (ca în povestea mai veche pe blog, cu, eu te cred, e absolut și exclusiv problema ta dacă ai ales să mă minți. Oricum, oricine are ocazia și șansa să mă mintă o singură dată.)

Arareori se întâmplă să mă las convinsă să fac ceva, cu consecințe pe care nu le pot aduce în conștiință înainte de a le simți pe propria piele. Măcar în înțelesul unui răspuns la o întrebare simplă precum - Hei, cum te vezi în/cum ai să faci față la ziua de după?

De cele mai multe ori, încerc să mă așez cu privirea în direcția în care celălalt s-a așezat, pentru a-i înțelege perspectiva. Cică, asta m-ar face să fiu ridicol de înțelegătoare (raportat la anumite contexte și, după cum aud din aprecieri exterioare; eu mă opun, zambind și cu picioarele bine înfipte în propria-mi părere).

Ce să spun!...În mine zace un catârel drăgut, isteț, jucăuș și, fără discuție, unic și interesant!

Uneori transpare în exprimare exterioară printr-o încrâncenare în revendicări sau blamări fără sens si justificare, zvacuri de ego inflamat,  alteori e doar un fel de frână interioară de siguranță (care îmi spune să mă țin departe de ceea ce încă nu știu dacă vreau, dacă pot duce. asta dacă e ceva din zona în care am de ales, evident)

Dincolo de toate, învăț, mă strădui să mă îndrept, să mă las atinsă doar de ce intră în rezonanță cu iubirea. (in sensul ei larg sau restrâns :) )


joi, noiembrie 08, 2012

tu, frunză galbenă....

Astăzi e o zi, din acelea, în care îți vine să te întinzi pe pe jos și să aștepți să mori. Pur si simplu.
Te auzi vorbind, te privești cum zambesti în întâlnirile cotidiene, cum te agiți pentru diverse, importante prin raportare grijile sau țintele zilei, anului, jobului, uneori te amăgești că sunt importante și în persectiva contribuției tale la binele umanității.

Praf, pulbere și risipire, prin raportare la univers și eternitate.

E o zi  în care, când ajungi să te oprești,  simți că oboseala îți învăluie mintea în ceață.  Că oasele ți se fac grele, grele. Și nu mai vrei să te zbati, să te agiti pentru nimic.

Dintr-o dată ț-ie dor de liniște în mintea ta.  Că de atâtea zarvă și zgomote amestecate, nici tu mai știi ce te bucură, ce te doare, ce ti-ai dorit, de unde ai plecat, unde s-a pierdut ritmul, când s-a risipit armonia.

Că ție dor să privești frunzele cum se desprind si alunecă, fără umbră de vânt, într-o fluturare firească și lipsită de teamă, grijă si întrebări, amintiri, speranțe sau ambiții,  spre pământ.

Când parcă te privești și îți vine să te așezi față în față cu tine și să te întrebi ”Heiii, tu cine mai ești?”

Imi amintesc, da, asa e, zilele astea, chiar, m-am oprit si am privit, minute în șir, un copăcel. Până am simțit că intru și eu în căderea lină a unei frunze. Si în  mintea mea s-a făcut lumină galbenă și caldă. Am lăsat-o să mă cuprindă să mă învăluie și să mă poarte spre niciunde. Fără întrebări (ca fulgul de zapadă...)
Deși copăcelul nu era nici prea înalt,  nici prea bătrân, călătoria mea în seva frunzei a fost destul de lungă.
Suficient de lungă cât să mi se pară că timpul a rămas suspendat. Cât să simt privirile trecătorile asupra mea, zambind în mijlocul străzi, în  bătaia soarelui.

Si, da, uite îmi amintesc de nucul îngemănat în aer cu visinul, cel pe care l-am si si adus pe aici în altă poveste

Îmi amintesc cum, la cateva ore după ce i-am surprins în poză, în aceeași zi, într-o secundă, o pală de vânt l-a dezgolit de frunze. A fost ca un stol de fluturi apărut de niciunde, ca un dans, ca într-o rotire ce părea că nu se sfârșește, în jurul crengilor de nuc ce, păreau nemișcate. Nici una nu s-a întins să împiedice desprinderea. Si nici o frunză nu se întorcea din zborul ei. Și, nici crengile, nici frunzele nu păreau cuprinse de vreo urmă de pornire împotrivă vântului.

Mi s-a părut stranie și nemaipomenit de frumoasă această acceptare firească a desfrunzirii.  Și acest dans al despărțirii fără nici o disperare, sau înercare nefirească de agățare.

Cât de înțelept pare acest nuc, mi-am spus. Ce linștite își văd de alunecarea lor aceste frunze. Ce firească e această trecere.

Deși nu am mai stat să văd ce pot învăța.

Sigur, mă chemau treburile, o scuză buna. Cât timp să stai zgâindu-te la frunze?

Da, într-o zi de asta, când mă ajunge oboseala gândurilor tinute departe, am să îmi amintesc să închid ochii și să regăsesc călătoria prin nervurile, seva si moleculele unei frunze. Să  mă hrănesc, să îmi regăsesc energia din plutirea prin lumina galbenă și caldă...Fără nici un gând, fără nici o întrebare. Doar atentă la ce se întâmplă în mine, în această suspendare, în această contopire în moleculele unei frunze.

Dacă  am să mai știu,  dacă am să mai pot, dacă am să mă pot desprinde de tot ce vine de mai departe, de mai aproape, și mă face, într-o zi sau în alta, să îmi vină să mă așez la marginea drumului, al lumii, oriunde, niciunde....

miercuri, noiembrie 07, 2012

Je veux - ZAZ

De unele lucruri mă prind greu. De altele mă prind mai târziu.

Pe altele nu la înțeleg deloc. Sunt de o inteligenta rara, se pare :)
Altele le simt pur și simplu, le trăiesc și trăiesc cu ele.

Faata asta frumoasa si talentată, din videoclip pare la vârsta cand, ceea ce vrea, se descrie prin ceea ce nu nu vrea.
Mă las cuprinsă de rimul vesel și jucaus. Atat.

Ca să las se piarda firul de gand care imi spune ca noi devenim prin ceea ce suntem, ne lasam sa fim, nu prin ceea ce ne interzicem sau hotarâm că nu vrem să fim.






sâmbătă, noiembrie 03, 2012

Iluzie sau halucinatie?

Când durerea ta nu face decât să trezească în celălalt o alta, diferită, ce nu mai lasă loc pentru altă trăire sau înțelegere, devine ea, durerea ta, neînsemnată, dispare?

Când plânsul tău nu face decât să trezească în celălalt propriul său plâns, poate fără legătură cu tine, se opresc cumva lacrimile tale?

Și dacă viața și lumina din tine nu îl ating pe celălalt decât pentru o clipă, doar o clipă înainte de a se răsturna, răscoli în durerea lui, ce nu se vrea stinsă?...

Când  celălalt hotărăște să oprească întâmplarea... Doamne ce prostii spun și eu, cum să oprești  întâmplare? Ea își urmează cursul ei....
Doar că cei atinși de ea se lasă sau nu atinși,  purtați de cursul ei.
Când celălalt hotărăște să-și oprească călătoria prin această întâmplare, să iasă din ea....
Ce poți să spui? Poți să îți spui că nu e pregătit, nu poate sau nu vrea să se lase în râul acestei întâmplări.

Deși, iți amintești că tu ești convinsă până în moleculă că nimic nu se întâmplă la momentul nepotrivit...
Și, atunci, îți rămâne să mai crezi doar că el, celălalt și-a deslușit sensul lui în această întâmplare.

Un sens care nu are legătură cu alegerea ta, cu durerea ta, cu lacrimile tale. Și nici cu bucuria și cântecul dezlănțuite în sufletul tău, atunci când te-ai scufundat, fără nici un tub de oxigen după tine, în lumea magică a unei iluzii.

Să fie totuși vorba de o halucinație?
Sau poate de o eroare de pripită interpretare a sensului tău în această întâmplare?

vineri, noiembrie 02, 2012

Femeia alege?

Femeia alege, iar bărbatul decide...

E o expresie pe care am auzit-o mai demult. Pe care am ignorat-o. Habar nu am de ce. Poate pentru că nu încăpea în mintea mea. Poate că nu îmi trebuia, că doar nu mă macină dezbătutul teoriei de dragul teoriei.
Doar de nevoia înțelesului trăirii.

Poate pentru că nu părea decât o cale cale de a îmbrăcă respingerea într-o justificare consolatoare.
O privesc acum și tot așa mi se pare. Că e un fel de a îmbrăca, ceea ce nu poate fi înțeles,  într-un înțeles oarecare. Ca să umpli un spațiu gol din mintea ta. Ca să alini cântecul trezit în tine, ce rămâne fără ecou.

Cât de imposibilă să fie alegerea EI, pentru ca ea să nu se împlinească firesc în decizia LUI?
Pentru că sunt obiectivă, recunosc e valabil și invers,  cât de imposibilă să fie alegerea EI, pentru că decizia LUI să nu se afle în calea alegerii Ei?

Dar acum vorbesc despre mine! Fiecare să își (dis)cearnă sensurile lui, dacă alegerea și decizia nu îi adună într-o deslușire comună. (na, că scoase căpșorul un puf de năduf).

Sunt doar o  EA, care a ales cu sufletul, din toate semnele deschise dintr-o întâmplare ce începe cu un zambet de recunoaștere, cu o învăluire, cu pași făcuți în ritmul dat de cântecul inimii oprite în loc. Doamne, ce puternic poate fi acest cântec. Vai mie!

Ce să facă o EA care și lăsat sufletul, mintea și trupul să-și cânte (să râdă, să plângă, să se zbenguie, să se tăvălească, să se deschidă, să se dăruiască, să crească să fie) alegerea fără să se gândească ca e o alegere, fără să se încurce în gândul deciziilor posibile sau imposibile?

Cât de imposibilă să fie o întâmplare în care Ea si El sunt puși față în față doar pentru a trăi firesc si intens o stare ca și cum nu ar avea de ales. Pentru că, așa e, când te lovește (întâmplarea!) nu stai să gândești de ce simți ceea ce simți, de ce faci ceea ce faci, de ce se întâmplă ceea ce se întâmplă. Doar primești darul, lași să se întâmple în tine, prin tine, înspre și dinspre celălalt.  Doar te lasi să fii. Că doar nu o să te apuci de vâslit, ori de dat din mâini împotriva curentului, împotriva cursului râului?

Ce alegere, ce decizie? Cine stă să gândească, să hotărască când totul în tine e doar trăire, cântec și bucurie. Când abia faci față la ceea ce simți, descoperi în tine. Cu lacrimi, poate, cu spaime poate, dar cu sufletul vibrând....

Ce alegere, ce decizie? Când tu nu mai poți vedea nimic în jurul tău. Când te descoperi în stare să te lasi dus fără să te opui, fără să te ascunzi, fără să te îmbraci în măști cărora nu le găsești sensul, fără să te întrebi spre ce te îndrepți, sau ce ai să pățești, sau ce ai să primești, sau ce ai să găsești la capătul tumultului trezit în tine.

Dacă ai ales să ai încredere, știi că de orice te-ai izbi, orice te-ar lovi, râul te ține la suprafață și te duce pe cursul lui. Cursul întâmplării în care ți-a fost dat să te trezești.

Iar m-a apucat tetracapilarotomia (unde ai găsit cuvântul asta, Oachi :) ).

Și, nu îmi amintesc, nu îmi amintesc deloc lecția despre simplificarea prin reducerea la absurd. Sau erau două lecții diferite? Până acum două zecimi de secundă, nici nu știam că am prin memorie umbra denumirii metodei reducerii la absurd. (vai, mie, am sa rog un copil ajuns la matematica de clasa a V-a să îmi explice)

”Râului îi place să ne poarte liber pe undele sale, trebuie doar să îndrăznim să ne dăm drumul. Adevărata noastră menire este această aventură, această călătorie”
Am cam scos acest citat din contextul Iluziilor lui Richard Bach, dar totuși cred că se potrivește și-așa. Aici și acum, când ascult murmurul liniștit al unei întâmplări. Care mă învăluie, care curge în mine și în afara mea, în care mă las purtată. Orice ar fi. Pentru că, atunci când mintea mea se liniștește, totul devine un râu  de căldură, lumină, bucurie și recunoștință.




joi, noiembrie 01, 2012

Strâng ghemele din calea mea....

Spuneam la începutul de miez parfumat și cald al acestei toamne - De mine mă tem și de ceea ce nu se va întâmpla.

Apoi, am simțit că frica dispare. Așa mi-a spus cineva că, dacă o ignori, se plictisește și pleacă.
Și, mă gândeam eu, că nu vreau să dau curs unei profeții autorealizatoare.
Astăzi, când toamna se apropie în iarnă, mă întreb, cum se face că toate temerile se adeveresc?

Poate că nu voi  învăța vreodată să trăiesc fără frică, orice ar fi.
Să nu o mai las să devină umbră ce te învăluie a plâns și se materializează în zguduiri ale speranței și bucuriei interioare, când nici nu te aștepți.

Mi-s mâinile reci, înghetate. Mă uit la toate ghemele răsturnate, deșirate în ultima vreme.
Le iau așa amestecate răsdesîncâlcite, le pun într-un săculeț, altul, nu cel cu stelute pentru lucruri linistitoare, și le așez binisor un colț într-un sertar. Unul care să nu stea în calea gândului meu
Că, ce folos să tot privesc printre lacrimi începuturi de fire amestecate, divers colorate, desirate într-un început de depănare efervescentă.
Firele nu se deapănă, nici nu se împletesc toate o dată.  Și, cu siguranță nu se împletesc singure.

Acum nu vreau, nici nu pot să împletesc sau sa despletesc nimic.

Păstrez doar firul gândului linistitor al dimineții.
Orice ar fi, va fi bine.

Pentru că am învățat, îmi amintesc acum, cândva, să găsesc drumul dinspre frică spre curaj, dinspre neliniște spre liniște, dinspre mortificare spre înviere emoțională.
Că doar ce am văzut că până și râsuplânsu se poate străbate în sens invers, plânsurâsu.
Desi, în orice sens îl parcurgi te lasă cu sufletul greu de tristețe.

Heiiiiii- ce fac eu aici?

Spun, ca o incantație: În mine, dinspre mine spre mine, pot să merg prin toate cotloanele. Și să mă opresc în orice loc fără frică. Și să pot merg mai departe. Orice ar fi, vreodată sau niciodată.

Și privesc la imaginea unui vișin îmbrățișat de un nuc, într-o zi de toamnă ce pare că nu i-a atins pe amandoi la fel, deși întâmplarea i-a așezat împreună.
Related Posts Plugin for WordPress, Blogger...