Pagini

luni, octombrie 29, 2012

Eu, din alt timp...

Într-o clipă,
Viața ta
S-a spulberat
Ca nisipul
Purtat de furtună în pustiu.

Fir de nisip
Peste fir de nisip se așează
Și orice formă
Durează
Doar atât
Cât să te amăgești
Că trăiești.

Te scufunzi în somn
Ca în moarte -
Singura ce îți poate aduce uitarea

Dar visul tău te învăluie în spaime,
Te sufocă,
Purtându-te într-o lume fragmentată
În mii de bucăți
Amestecate.
Imagini de oglindă
Din care se revarsă
Amintiri
Ce nu-ți aparțin.
Pentru că ele vin
Dintr-un prezent,
dinspre un viitor
Ce nu mai poate fi.

Se pare că în ultima vreme retrăiesc fragmente din mine, din alte timpuri, din tot timpul de când sunt pe pâmânt.
Le las să iasă la iveală. Mă contopesc, retrăiesc, încerc să găsesc sensul pentru care ele au fost destinate să reapară cu atâta forță, claritate dar fără răni noi.
Sunt două (două erau, le-am unit eu acum sub semnul aceluiași timp și aceleiași trăiri) fragmente din mine, de la sfârșitul unui an în care nu am mai fost pe deplin în viață. Când lumea din mine și din afara mea era spulberată de moarte, încețoșată, fără repere.
Și, da, poată mă mână și gândul că ar putea să fie un fel de a mă arăta cum nu mă arăt de obicei, celor care mă știu, nu mă știu, ca și celor care nu vor să mă știe sau nu mă vor ști niciodată.

 Aici, la marginea lumii, unde pot să spun, să mă povestesc pe mine, cea care am fost, cea care sunt. Fără un gând, fără teamă,  fără așteptări, fără să doară.

duminică, octombrie 28, 2012

Magia unei fotografii

Nu am știut, atunci cand  când am primit-o, că fotografia asta e magică.
Mi-a plăcut, că era veselă și jucăușă.
Am pus-o pe desktop și a rămas acolo, să-mi aducă aminte, din când în când,  povestea din care ea a sosit. Semn că povestea, într-un fel se deapănă, fără să știu unde, dar ea îmi spunea că nu sunt într-o halucinație. Doar într-un vis.

Apoi, am început să observ, fascinată, cum își schimbă culorile, noapte și zi.
Dimineața, pare că soarele răsare din lap-topul meu.
Intr-o după-amiaza înnorată am privit la poză, iar în momentul în care ochii mi s-au oprit pe lumina jucăușă dintre petalele margaretuțelor albastre, jur, că lumina s-a strecurat printre nori și s-a întors în raze jucăușe printre  jaluzelele de la geamul meu.
Dacă mă prinde noaptea la calculator, iar lumina e stinsă, margaretuțele se îmbracă în umbre, iar lumina prinsă în jocul ei de-a v-ați ascunselea printre petale, devine așa, o palpâire de albastru electric.
Aproape încep să mă mir că albinuța stă nemișcată și că nu aud nici un bâzâit.

Doamne, cât de năucă pot să fiu, să simt atâta magie într-o imagine a unor simple margaretuțe albastre?
Vai mie!

O simplă întâmplare

Da, ce frumoase sunt întâlnirile simple. Și cum, dacă ești atent, îți oferă o cale mai ușoară către o semnificație pe care tu, apoi poți să o transferi spre alte întâmplări, spre alte lucruri care își așteaptă semnificarea întru înțelegere, acceptare și integrare în ceea ce poți deveni. În fiecare zi.

Ieri, în vestiar, după ora de aerobic, atentă doar la despachetarea împachetarea proprie, simt îndreptată spre mine o voce precipitată dar foarte clară și energică:

V-am văzut în primăvară! Arătați excelent. Am ridicat privirea în direcția vocii, am zâmbit și am mulțumit persoanei din fața mea, firesc, conștientă că, cine m-a revăzut acum, după ce m-a văzut în primăvară, ar putea avea așa o reacție.

Dar ea a trecut peste mulțumescul meu, neimportant în ceea ce s-a declanșat în ea, și continuat ce avea de spus, în aceeași respirație: Gata, vin constant la antrenamente. Și, nu mai mănânc nici o prăjitură!

Din inerție și, incompletă înțelegere a rolului meu în această întâmplare am mai continuat și eu: Chiar nici o prăjitură? Nu e bine. Dar, da, e o hotărâre bună să vii constant la sală.

M-am oprit brusc cu sfaturile ”experte”. Mi-a cerut cineva vreun sfat? Era vorba despre mine aici? Nici pomeneală.
Eu am fost doar așezată, din întâmplare (!)  în fața privirii ei, în calea gândului ei, poate descurajat, poate indecis, neconturat,  poate lipsit de forța energiei motivaționale, poate mai puțin capabil să își proiecteze mental o imagine asupra rezultatului final și să pornească să parcurgă drumul, pas cu pas, cu atenție, bucurie și fără încrâncenare. Ca să nu te oprească din drum, eșecurile, pașii derapați sau blocați.

Coincidența (sigur, aia neîntâmplătoare) a făcut ca eu, în momentul ăla să fiu...clenciul de care gândul ei avea nevoie pentru zdruncinarea întru (re)configurare. Sau cel puțin întru nouă motivare.

Iaca așa, m-am trezit eu factor motivațional, vorba unei prietene!

Dar, nu era vorba despre mine, deși ego-ul meu s-a dedulcit într-un sentiment de satisfacție dat de confirmarea venită din senin, necerută, a ceva ce știam prea bine.

Ihmm, azi m-am surprins că mă uit să o văd în sală. Dar așa cum nu am fost cauză a trezirii ei, nu am nici responsabilitatea a ceea ce face cu ce s-a trezit sau descoperit în ea. Nu-i așa?
Tot ce pot să fac, e să îmi văd de descoperirile mele. Și de decantarea semnificațiilor care îmi sunt destinate.
(Deși cineva, mi-a spus de curând că mă pricep și la diluări, dar pentru că nu aveam în reprezentare toate înțelesurile cuvântului, încă nu am reflectat suficient.)

miercuri, octombrie 24, 2012

Între vis și realitate

Ai câteodată un vis, atât de intens, atât de real....
Unul dintre acelea despre care, de undeva, dintr-un colțișor al rațiunii tale neadormite, ești conștient că e doar un vis, din care te vei trezi. Și, totuși, rămâi, atât cât poți în acel vis. Pentru că el îți oferă căldură, lumină, te face să te simți viu, fericit.
Și, uneori, visul continuă și cu ochii deschiși. Pentru că, așa îți aminteși, așa ai și intrat în el, tot cu ochii deschiși. Totul în jurul tău se estompează, funcționezi în real la limita automatismelor. Ceilalți te suspectează că ai luat-o raznă, că ești în vreo suferință, sar cu întrebări să te ajute, te scutură a trezire sau îți reproșează că te-ai schimbat....
Și ție nu îți pasă, fugi de toate, îți îmbrățișezi, îți protejezi, îți crești visul cum știi mai bine. Să nu te trezești, să nu fii nevoit să te gândești, să nu îl faci să dispară, să nu îl pierzi, să nu fii tu cea (sau cel, dar eu vorbesc doar despre mine acum) care oprește visul să curgă, să devină realitate.
Dar știi, în sufletul tău știi că te îndrepți spre momentul trezirii. Pentru că prea des te îneacă plânsul de care nu știai că te mai poate surprinde. Și prea des zambetele se împletesc cu tristețe.

Te trezești și, ce faci mai departe?
Ce poți să faci, decât să te reconctezi la lumea dinaintea intrării în vis?
Chiar și așa, cu sufletul greu și pasul tremurător.
Că doar, în vis, pasul tău era sigur și sufletul tău luminos.
Când începi să te trezești, te simți, de parcă înveți din nou mersul pe jos.

Nu știu câți pași dezgoliți de vis voi avea puterea să fac azi.

Daaaaaa, e clar, visez că m-am trezit!
E ca atunci când îți adormi rațiunea și treci dintr-un vis în altul.
În visul asta - am simtit toată durerea celuilalt ca fiind o nedreptate care mi se face mie! (vai mie, ce păcat o fi asta și cum voi fi pedepsită pentru că l-am făptuit?)

Dar, pentru că m-am trezit, știu că nu e așa. Că altceva e de deslușit aici. Și, nu știu dacă visul asta a fost întru deslusirea mea. Se prea poate, ca în încalcitele (asa ne par nouă) ițe ale unui alt plan nevăzut, neînțeles, eu am fost aleasă să fiu un fel de... mijloc pentru pasul mai departe al altcuiva. În călătoria dinspre durere și viață.

Dacă aș fi bună, suficient de bună, aș crede și m-aș bucura că am fost aleasă pentru asta.
Dar, eu știu, întâmplările nu sunt date să fie  pentru iluminarea doar a unuia dintre cei implicați.
Decât dacă am fost...aruncată dintr-o interferență ciudată, stranie, un bruiaj de frecvență a unor universuri paralele într-o întâmplare care nu-mi era destinată. Decât dacă am fost o confuzie, o eroare. Dar nici asta nu poate fi doar o coincidență golită de semnificație....

marți, octombrie 23, 2012

Îmbrățișarea vântului...

Astăzi mă las îmbrățișată de vânt. Îi ascult fiecare sunet, ii respir adierea. Nu întind mâna decât ca să îl simt strecurându-se, învăluindu-se, îndepărtându-se...
Ce atingere clară. Și caldă. Și vie.
Nu e un vis. Dacă ar fi, m-aș visa eoliană. Sau măcar vreo moară de vânt.
Dar, eu mă simt ca un clopoțel de vânt ce știe că freamătul ascuns în el va glăsui a cântec doar din atingerea vântului.

Respingere sau confirmare?

Un tătic își găsește copilul în plină joacă cu alți băieței.
Abia așteptase să se termine ziua de muncă și să uite de toate în bucuria timpului și jocului tată-fiu.

Lasă-l, i-am spus eu, ne-întrebată,  acum nu pare un moment bun pentru tine...
Dar, când nu asculți decât gândul, nevoia ta, e clar că doar experiența pe propria piele e singura pe care o simți necesară.

Hei, copile, am venit, hai să ne jucăm .
Am plecat să nu cumva sa ranesc cu zambetul meu (duios, dar care putea părea ofensator atoatestiutor)

Doar, când l-am vazut trist și resemnat, mi s-a părut că nu e timpul să tac și că umorul poate fi un bun pansament:
Stii, uneori băieții preferă să petreacă timpul cu cei de vârsta lor. Asta nu înseamnă că nu mai are nevoie de tine. Sau că te pretuiește mai puțin.
Da...Am văzut eu cum m-a ignorat. Parcă ii era jenă de mine.
Ei, nu e motiv de tristețe, și nici nu e vorba de jenă. Bucură-te. Baiatul tau se simte liber să te ignore. Știe că nu e nevoie să demonstreze mereu dragostea. Și că e liber să nu renunțe la ceea ce îl face fericit, din teama de a nu te pierde.
Dar alți copii s-au îndreptat cu ochi sclipitori spre mine....
Da, ăsta poate fi un motiv de tristețe - ochii sclipitori ai copiilor care caută să împlinească în orice substitut tatăl absent.
Da, băiatul meu nu are nevoie de nici un substitut. Mă are pe mine.
Pe tine, da. Și dragostea ta neconditionată. Ce dar mai valoros poți să ii faci?
Așa mă pregătesc pentru când el va pleca...

O întâmplare simplă la care am fost martor, ce m-a înduioșat și mi-a încalzit sufletul. Cât să o așez la marginea lumii.
Că așa am simțit-o - o lecție despre cum refuzul unui băiețel poate fi o confirmare pentru un bărbat care știe să fie tată.

De fapt că știe să fie tată și bărbat, cu adevărat.

luni, octombrie 22, 2012

Asteptare vs cerere sau conditionare

Cum faci ca așteptările tale să nu ajungă în percepția celuilalt ca o cerere, revendicare, condiționare sau îngrădire? Cum faci?

Cum faci să nu simți așteptarea celuilalt de a nu avea așteptări ca pe o îngrădire?

Să nu ceri, să nu aștepți. Să oferi ceea ce ai de oferit, necondiționat. Să te bucuri de ceea ce primești. Să nu te temi, să nu ai întrebări, să nu vrei, speri, visezi, dorești, mai mult.
Cât de puternic sau de liber, autonom și conectat la nevoile emoționale actuale (cu radacina în prezent, adica) e nevoie să fii?

Așteptările tale doar pe tine te pot răni, acesta este un adevăr acceptat ca punct de înțelegere și referință.
Tu te poți răni doar de ceea ce așteptarile tale au construit în mintea ta, fără avizul de recepție al celuilalt (:))

Mă aștept să fiu realistă, ratională, obiectivă și echilibrată, în orice situație
Să nu mă pufnibufnească râsul când mă aud formulând așa o așteptare nerealistă și iratională?

Pe de altă parte, să nu îți exprimi asteptările în vreun fel,  nu e ca si cum i-ai cere celuilalt să se transforme în ghicitor de gânduri? Nu e ca și cum i-ai limita accesul la tine, la ceea ce esti, nu la ceea ce vrea să vadă sau vrea, și-ar dori sa fii?

Singura situație în care mi se pare, chiar  nu contează ce așteptări, spuse sau nespuse, știute sau ascunse, are fiecare, e a celor care călătoresc pe linii paralele.

Și, da, mai cred, că adevaratul efort e să fii atât de conectat la tine încât să simți, să știi, să te te strădui să afli și să poți verbaliza, dacă așteptarea ta are legătură cu tine cel din prezent sau a rămas atârnat ca o tinichea de vreo așteptare neîmplinită din trecut.

Cui ceri, când ceri?

Acum, dacă ar fi să fiu pe deplin sinceră, preocuparea mea prezentă nu e legată de așteptări. Ci, mai curând de...cum să fac față timpului scurs sub semnul așteptării a ceea ce nu știu cum se va întâmpla.

Cum aș putea ști? Pot doar să îmi doresc, să îmi imaginez, să îmi definesc propriile așteptări, în raport cu ceea ce sunt, simt, gândesc, sunt, nu cu ceea ce celălalt spune (sau nu spune), face (sau nu face).

O doamne, ce ghem încurcat. Și, eu,  care tocmai l-am încâlcit si mai tare.
Nu e destul că mă lupt cu o viroză, mă mai las cuprinsă și de nevroză?....

Hai să trecem la lucruri mai simple.
Ca, de exemplu?!... 

vineri, octombrie 19, 2012

O altă dimineață smotocită

Cam asa am adormit și m-am trezit eu în această dimineață. Nu știu cum am rămas cu un singur ghem, că mi se răsturnase un coș întreg pe dinainte. Nici măcar nu mai știu cu ce ghem am rămas.

Cum se face, că, uneori, te simti încărcat de bucurie și de tristețe, în același timp, cu aceeași intensitate?

Poți să faci față fiecărei stări, pe rând. Dar când se îmbrățișează polii....ce faci? Cum faci față?
Te apuci să separi firele cu un ochi plânge unu râde, ca într-o mască scindată?
Sau te faci (să nu zic regresezi) pisoiaș și adormi în speranța că cineva, altcineva decât tine, te va îmbrățișa cu grijă și va spune - liniștește-te, totul e bine.

Astăzi nu am răspunsuri, nici întrebări.
Astăzi pun steluțe luminoase pe toate lucrurile liniștitoare. Cele întâmplate sau spuse, nu cele imaginare. Ca să îmi amintesc, să fiu conștientă de capacitatea de a alege după ce jaloane mă orientez.
Că doar nu o să mă las cuprinsă de vreo plăcere perversă de a căuta cu tot dinadinsul suferința. Doamne ferește-mă!

Încerc să readuc la cote de rezistență la viruși imunitatea pierdută (din... neatenție, epuizare? ) Sau dintr-o dorință ascunsă de a primi alinare?

Hei, oare cum face ghiocelul să fie așa vesel în zăpadă?
Poate pentru că el privește, pășește, cu o puterea neînțeles cuprinsă în trupul lui firav și cu energia celui ce a reaprins în el încrederea, bucuria, dorința de viață, spre primăvara care vine?

Da, de asta pun și eu steluțe lumininoase. Și, uite așa, ziua asta începe să capete parfum de ghiocei.

miercuri, octombrie 17, 2012

Întrebări scărmănate și (ne)depănate

Uneori, ți se întinde mâna după o carte, iar ea pare să aleagă singură unde să ți se deschidă și îți așterne, ori îți plesnește, ori îți izbește câte un text în față, de te face să te apuci de scărmănat și depănat.

Am pățit-o și în această dimineață.

”Într-o relație creatoare, fiecare este capabil să facă pasul următor atunci când celălalt este gata” (Andre Moreau)

Heeeeeeei...cum faci să știi care este pasul următor? Și când e timpul să îl faci? Primești cumva, de undeva, vreun algoritm gata scris? Sau o cărticică cu...semne?
De unde știi cine e unul și cine e celalalt? Și a cui e rândul să aștepte?

Cum afli când celălalt este gata să pășească? Cum știi că tu însuți ești gata să mai faci un pas sau să îl urmezi pe cel ce gata să fie făcut? Și cum arăți celuilalt? Și dacă tu ești gata si el nu, cine pe cine așteaptă?

Că doar intenția sau dorința ta nu e să intri într-un jocde-a trasu-împinsu.

Și dacă te împleticești de nu mai știi cine și unde pe la ce pas a ajuns?
Ca să nu mai vorbim că, uneori te simti impiedicat (precum caii chinuiți cu sfori de picioare, să nu fugă pe alte câmpuri decât cele pe care i le-a hotărât cel care crede că le este stăpîn.)

Da, sunt total de acord, Domnule Moreau, doar că mă întreb dacă e nevoie de multă minte sau e suficient să te lași îndrumat de inima ta? Și să speri că inimile se vor întâlni și vor transmite ritmuri armonizate în pași cadențați..

Și, mă mai întreb, când și cum să știi că e timpul să știi că pașii celuilalt sunt gata să se îndrepte în alte direcții, fără să mai aștepte să vadă dacă tu ești pregătit de asta? Că vorba aia, poate a uitat sau nu a știut cum să te anunțe că ..a ieșit din dansul relației.

Sau, poate întrebarea corectă (singura de la care merită să începi să depeni) este: Cum ajungi să fii capabil să faci pasul următor atunci când celălalt e gata?!

marți, octombrie 16, 2012

Unde imi sunt comentariile?....

Nu știu cum m-am tot foit pe aici în ziua asta sucită, cu norii până în capul meu dar cald ciudat, și mi-au dispărut comentariile.
Important e ca eu le am, le văd....

Mai bine îmi bun ceva liniștitor, pentru regăsirea respirației calme.

Candva și acum, eu...

Un pas,
încă unul...
tremurător și nesigur.

Mâna mea, întinsă
peste lucruri
își caută sprijin,
precum cei orbi
în întunericul adânc.

Contururile se pierd
și cauți disperat
un mijloc
de a te mișca
fără spaima căderii.

Apoi, înveți
să construiești lumea
după alte repere.
atingeri ușoare,
vibrații ale aerului,
adieri de sunete...

Totul se schimbă
și, într-un târziu
Te poți obișnui
cu absența culorii.

Pentru o vreme.
Până când lacrimile
Se întalnesc în zâmbet

Și începi să te bucuri de curcubeu.
Pentru că el vine în viața ta cu o explozie de culoare,
te atinge cu tandrețe,
vibrează a iubire
și adie a speranță.


Măi să fie, veverița s-a apucat să scotocească după nucușoare și ghinde dintr-un alt timp, din altă viață. Cât de departe (masurat în timp) sunt de cea de a atunci.
Cu tot ce am mai trăit și învățat între timp, as mai avea cate ceva de schimbat, adaugat, nuanțat.
Ceea ce am și făcut în finalul colorat. Mai amuzant patetic, poate....ca între timp am trecut la proză. Cu nimic mai lipsită de intensitate și frumusețe, chiar dacă e interferată de banalul cotidian

Un curcubeu, pentru care am primit drepturi de autor. Și la care am țopăit de bucurie în interior. 

luni, octombrie 15, 2012

Unde să fugi de tine...

Uneori ceea ce simțim ne copleșește atât de intens, încât ajungem să simțim că doar fuga ne poate scăpa de
toată povara din sufletul nostru.

Poți să fugi de tine, fără tine?...

Oriunde vei fugi (în muncă, în alt oraș, în altă țară, în pustiu....) ceea ce porți în tine, ca pe o rană deschisă te va însoți. Și, chiar, dacă o vreme ti se va părea că începe să se cicatrizeze, e suficient un cuvânt, un loc, o imagine, să aducă toată în prezent, cu toată forța emoțiile care scot la iveală amintirea, aduc la suprafață durerea. Și rana ta se deschide din nou. Și iar vrei să fugi...

Dar cât poți fugi de tine?

Nu poți spera să faci să dispară ceea ce s-a întâmplat. E nevoie să faci ceva pentru a trăi cu ceea ce s-a întâmplat. Poți să începi prin a te opri din fugă. Și să stai în fața a ceea ce te face să fugi. Orice ar fi: durere, furie, neputință, vinovăție - sau un amestec nedeslușit încă de sentimente, gânduri și amintiri.

Ca într-o confruntare. Nu ca într-o luptă. Sau trântă. Pentru că, atâta vreme cât fugi, oricum e o luptă nedreaptă, în care tu intri considerandu-te înfrânt.

Ca într-un început de dialog.

Nu e ușor. Că încep să îți tremure lacrimile în gât, să ți se taie picioarele, să îți stea inima în loc și mintea să se întunece. Pot eu să știu se simte fiecare? Nu e ușor. Poate fi chiar groaznic de greu chiar și gândul unei astfel de confruntări.

Orice ai simți, rămâi acolo. Și vezi ce se întâmplă. Atât cât poți. Un pas dacă faci, ea nu va mai fi o fantasmă nedefinită. Incovoiat, îngenuncheat să fii, cât vei putea sta așa? Ai nevoie de aer, de lumină, de mers, de râs, de atingerea celorlalti, de iubire. Te vei îndrepta, te vei ridica, te vei simți în stare să stai față în față cu suferința ta. Și vei învăța cum să pășești mai departe.

Privește-o în ochi și spune-i că ai hotărât să nu mai fugi.  Că vrei să afli cum poți să îți iei rămas bun de la ea, suferința care te face să pribegești sângerând prin pustiu.

Chiar dacă nu va dispărea. Ea va rămâne parte din tine, din trecutul tău. Dar, nu te va hăitui în fugă de tine. Nu te va însângera pe neașteptate. Te va lăsa să te simți și capabil să te bucuri de ceea ce ești, și devii, în fiecare zi.

Iar, dacă te mai întrebi ce puteai face mai mult, mai bine sau altfel...
Îmbrățișează-te pe tine cel de atunci, cu multă dragoste. Și spune-i ce crezi tu cel de acum despre el sau despre ce s-a întâmplat. S-ar putea să descoperi că ai făcut tot ce ce puteai face.
Fii cel mai bun prieten al tău. Privește-te din afară și spune-ți ce i-ai spune celui mai bun prieten al tău.
Si, oricum,  e timpul pentru ceea ce poti face acum. Și pentru iertare. Iartă-te și pe tine. Și pentru iubire. Începe prin a te iubi din nou pe tine.

Nu putem trăi încercând să schimbăm trecutul. Putem să acceptăm. Să învățăm. Să mergem mai departe.

Unde să fugi de tine, fără tine....

Mi-am amintit azi, nu întâmplător, cum forța revelatoare a acestui gand”unde tot fug de mine?” m-a oprit și m-a ajutat să merg mai departe. Dar, e adevărat, că fiecare e nevoit să își parcurgă propriul travaliu al unei pierderi. Cum știe, cum poate, cu orice consideră că îl ajută. Dar fuga nu face decat să te ducă departe de vindecare, iertare, iubire. Dar asta e doar ceea ce am ajuns să simt, să gândesc prin experiența mea, așa e. Am vrut să împărtășesc aceste gânduri, aici la marginea lumii. Iar această împărtășire, este poate cel mai mic  lucru pe care îl pot face. Dar și cel mai bun,  singurul lucru pe care il pot face, aici și acum).

“Nici un fulg de zăpadă nu cade niciodată in locul greșit”…

Când Harisson Owen a creat ghidul de organizare a  unui tip de conferință -Open Space - s-o fi gândit, o fi fost conștient de valoarea lor prin translatare în ceea ce aș putea denumi....Open Mind sau, spațiul deschis al relațiilor și construirii în sine a unei atitudini eliberatoare? Nu de responsabilitate, ci de poverile care te împiedică să mergi mai departe. Cu tot ce ai învățat. Către tot ce mai ai de trăit. În lumină.

Ce contează, nu știu prea multe despre ce a gândit sau conștientizat el...
Știu doar că, pe mine m-au izbit aceste adevăruri, cu forța susținătoare pentru drumul ce se cere parcurs spre...acceptare a ceea ce nu poate fi schimbat. Și a primirii a tot ceea ce se poate întâmpla.

”Persoanele pe care le întâlnești sunt persoanele potrivite”. Cu alte cuvinte, nimeni nu intră în viața noastră din întâmplare; toate persoanele cu care interacționăm se află alături de noi cu un motiv, acela de a ne ajuta să învațăm lecțiile de viață care apar și să continuăm drumul personal;

”Ceea ce ni se întâmplă este singurul lucru care ni se putea întampla”. Nimic, absolut nimic din ceea ce se produce în viața noastră nu ar fi putut sa se intample în alt mod (nici măcar detaliul cel mai nesemnificativ)… Nu există: “dacă aș fi făcut cutare lucru….s-ar fi produs alt cutare lucru….” NU. Toate și fiecare în parte dintre situațiile care se produc sunt perfecte, cu toate ca mintea si egoul nostru nu le acceptă

”Orice moment în care se începe este momentul corect”. Totul incepe în momentul potrivit, nici inainte, nici după; cand suntem pregătiți pentru ca ceva nou să apară în viața noastră, exact atunci apare (începe);

 ”Cand ceva se termină, se termină. Dacă ceva a luat sfârșit în viața noastră, este pentru propria noastră evoluție, deci cel mai bine este să inchizi capitolul și să mergi înainte îmbogățit cu acea experiență.

“Nici un fulg de zăpadă nu cade niciodată in locul greșit”…

Ce bine că ești...

Fiecare dimineață vine cu cântecul ei...Nu îl caut, nu aleg. Mă trezesc în îmbrățișarea lui.
Și îl duc până la marginea lumii, acolo unde visele respiră într-un dans cu strălucire de curcubeu, fără nici o reținere, constrângere, teamă sau urmă de vinovăție.

duminică, octombrie 14, 2012

Fără etichete...


 Cred (in sensul de sunt convinsă) în magia, puterea și energia cuvintelor.
Fiecare cuvințel, o dată rostit (chiar și gandit, dacă ar fi să mergem mai adânc, dar asta e altă direcție, acum să ne concentrăm pe subiect, ca să cumva să uit de unde și încotro am plecat :) ) rostogolește, mai explicit sau simbolizat, un mesaj.
Putem să ne ghidăm după aparent simpla și neprețuita înțelepciunea populară ”gura păcătosului adevăr grăiește”. Sau putem să căutăm înțelegerea în unele psiho, astro sau alte spirituale științe.

Oricum, e cazul să fim atenți sau să ne lăsăm atenționați de cei care ne pun oglinzi sau statii de reflecție și amplificare în calea celor rostite. Pentru că s-ar putea să ne scape vreun mesaj al sinelui către sine. Ca să nu mai vorbim de cele orientate spre terți.

Eu fac mereu asta. Știu că funcționează.

Deci, știu, cred, simt  importanța, valoare, magia și energia cuvintelor.

Iar cu taxiul....

Ca să nu răsune cumva (din nou) a pustiu la marginea lumii las geamul deschis la taxi (norocul meu că eu unul fără aparat de taxat).
Azi, sunt din nou veverita harnicuță, linistita (in ganduri) și veselă (ăn stare)

Mereu am crezut că e un timp pentru toate. Apoi, am început să disper, că  lucrurile trebuie făcute la vremea lor. Așa cum, natura le coace pe toate, la rândul și la timpul lor.

Și m-am trezit gâtuind printre lacrimi ori, batând din picior (depinde de situarea pe o scală (des)compusă în nuanțe de tristețe și furie): Eu nu mai am timp...

Cred că e timpul să merg mai departe (că, doar nu o sa ma apuc de desenat cercuri descrise prin ametitul învârtit în jurul cozii).

Azi, nu mă uit la ceas, nici nu mă sâcâie biologicul ticăit, nu-mi cad ochii pe calendar, iar buletinul a priceput singur că e cazul să stea pitit.

Azi, cant: Oricand e timpul.....
(fără nici o legătură directă, doar o stare materializată într-o intersecție fără indicatoare de obligativitate sau așteptări de reciprocitate)

sâmbătă, octombrie 13, 2012

Tratament de purificare

O retetă (tran)scrisă de autor anonim, un tratament pe care eu l-am gasit aici  și l-am adus frumușel, de parcă aș fi veveriță, in scorbura mea de la marginea lumii.

“Am fost la clinica Domnului pentru un control de rutină şi am constatat că sunt bolnav:
Când Domnul mi-a măsurat tensiunea, am remarcat că tandreţea mea era foarte scăzută.
Când mi-a verificat temperatura, termometrul indica 40 de grade de anxietate.
Am făcut şi o electrocardiogramă, iar diagnosticul a fost acela că am nevoie de câteva transfuzii de iubire, deoarece arterele mele erau astupate de solitudine şi amărăciune. Ele nu mai puteau iriga inima mea goală.
Am fost la ortoped deoarece nu mai puteam să merg alături de fratele meu.
Nu puteam să îi acord o îmbrăţişare fraternă, pentru că îmi făcusem o fractură când m-am împiedicat de gelozie.
Domnul mi-a mai descoperit o miopie datorită faptului că nu puteam să văd dincolo de aspectele negative ale aproapelui meu.
Când i-am spus Domnului că urechile mele au asurzit, El a constatat că am neglijat să ascult zilnic vocea sa.
În marea sa milostivire, Domnul mi-a oferit o consultaţie gratuită. Astfel eu mă angajez, părăsind această clinică, să nu iau decât remediile naturale pe care Domnul mi le-a prescris în acest moment de adevăr cu mine:
Când mă ridic din pat să beau un pahar de recunoştinţă;
Înainte de a merge la muncă să iau o lingură de pace.
La fiecare oră să aplic o compresă de răbdare şi să înghit un vas de umilinţă.
Spre casă să îmi fac o injecţie cu o bună doză de iubire.Şi, înainte de a merge la culcare, să iau două capsule de conştiinţă împăcată.
Dumnezeu să vă binecuvinteze pe toţi!”

Însănătoşire grabnică!”



Incredere sau naivitate?

Unde se termină încrederea și unde începe naivitatea?

Mă gândeam că, dintotdeauna am avut în mine această trăsătură (stabilă) de încredere necondiționată.
Și, la fel, dacă era să fie vreo inadvertență cu iz de mistificare sau înșelare a realității, ea ieșea singură, în calea mea, fără să o caut, să scotocesc după ea, ori să pun întrebări a îndoială.
Era de-a dreptul amuzant câteodată.
Uneori, mi se întâmplă să spun (unor copii, mai mici sau mai mari, cu glas tare, dar și adulților, dacă e nevoie, cu alte cuvinte).
E te cred. Am încredere în tine.  În cel mai rău caz, se va dovedi că sunt naivă, dar nu mincinoasă.

Copiii îmi spun ce e de spus, indiferent ce e de spus, cu scantei de luminițe în ochi și liniște, dintr-o dată matură,  în glas.
Încrederea pe care cei din jur ți-o acordă, neconditionat, te ajută să te regăsești, să te arăți, sa te reconstruiești, să crești Așa simt. O fi naivitate?
E bine să trăiești în încredere. Te scutește de multă frământare și de energie prematur ori inutil perturbată. Pentru că lucrurile se îndreaptă toate spre lumină. Și, acolo, dacă e cazul, vei putea să fii trist, dezamagit, revoltat sau suferi.

Dacă trăiești în umbră, când să mai vezi sau să te mai bucuri de căldura soarelui?

Cred că  exasperez (la modul prietenesc ironic amuzant)  unii dragi oameni, cum intru eu în orice interacțiune acordând încredere, cu convingerea că oamenii sunt buni și sinceri. Sau măcar de bună credință. În sensul că ei chiar nu mint, nu încearcă să mă inducă în eroare,  doar că încă nu au găsit conectarea  întru autencitate.

(După cum, altii sau toti aceia, mă întampină cu zambete condescendente când mă văd aspirand, utopic sau idealist, la o lume simplă și dreaptă).

Pentru adulți, completarea, spusă sau nespusă dacă nu e ceruta, ar fi: Eu cred că așa simți, sau crezi, gândești. Înțeleg (sau mă strădui, încerc să înțeleg) realitatea ta și ce te-a adus la ceea ce ești acum. Important e ce faci cu tine mai departe. Eu, ca oricine vrea să se trezească, am doar responsabilitatea alegerilor mele.

Așa simt, că darul asta cu care m-am trezit, e o binefacere. Încredere și sinceritate oferite necondiționat.
Până la momentul în care sunt în situația de a judeca dacă nu cumva am trecut granița spre naivitate.

Nu prin ce asociatie de idei, mi-am reamintit de această poezie. (după cum nu stiu prin ce asociatie de idei mi-a venit sa aștern aceste ganduri. Om sunt si eu, iar conectarea totală la sine e un drum greu de construit. Lung, cât o viata de om)

Am crescut?
Ana Blandiana

Am crescut? Suntem oameni maturi?
Câte mii de nuanţe putrezesc o culoare...
Dragi şi ridicole, departe sunt zilele
Când lumea o-mpărţeam în buni şi răi.
Am devenit puternici scăldându-ne-n derută
Precum în apa Stixului Ahil,
Dar de călcâiul vulnerabil încă
Atârnă soarta universului întreg.
E totul grav. Şi înţelegem totul.
De-acum va trece timpul neschimbat.
Ne dă de gol adolescenţi doar lipsa
Înţeleptei spaime de moarte.



joi, octombrie 11, 2012

L-am găsit (intamplator!!!). Și l-am adus la marginea lumii. Ca sa imi amintesc...


Dimineata smintita

Statuie de fildeș adusă la viață din mâinile tale de aș fi,
Copilul nostru tot suferință s-ar numi,
Iar dacă ai crede că (s)educi o florăreasă,
La urmă, tot cu altul aș fugi.
Deși, probabil, recunoscătoare, ti-aș fi.

Am trecut la loc. Ptiu....se pare că doar asta fac in ultima vreme. Bat pasul pe loc, într-o amagire de nastere a unui ritm de dans frumos armonizat.

Stau si mă uit la urmele unui cutremur prin ultima (anterioara) intersectie. S-au răsturnat toate indicatoarele și s-a făcut feliuțe pământul. Fără victime colaterale. Doar eu, supravietuitoare. De fapt, tot o colaterală, se pare.

Și dacă aceasta postare iți pare smintită, Oachi, să știi ca e doar o părere. Treci mai departe, te rog, că altcineva are dictionarul. Deși nimeni nu deține o harta. Pentru ca abia acum se cartografiza. Cum se cere când te descoperi un teritoriu necunoscut, nedescoperit, nou.
În care nu ai acces la hartile entităților (uneori sunt numite proiectanți de destin, alteori universi) care te-au adus (parasutat, indreptat, ghidat, naufragiat, catapultat, aterizat, impins, tras... se poate spune si intampla in multe feluri) aici, într-o falie de vis.

Zi frumoasă!


miercuri, octombrie 10, 2012

Sunt in ultima intersectie!

Cred că încep să înțeleg de ce nu mi-am luat permisul. Pentru că, deși am învățat cu sârg toate semnele, tot nu mă descurc prea bine într-o intersecție. Dacă am ajuns pana acolo, înseamnă ca am fost suficient de desteapta,  inspirată ori norocoasă să găsesc drumul bun, dar dacă mă trezesc singură în mijlocul intersecției brusc nu mai știu care e calea să ajung la următoarea.

Nu mai spun, că dacă se face ceață, trec la loc, la mersul pe jos. Că nu pot să gândesc orbește și mă mai descurc și  în vacarmul nevăzutelor din ceață fantome. Nu de ale mele e vorba. Cu ele ma descurc. Le cunosc toate hachițele.

Personajul din Țara Minunilor a avut noroc când a aflat că ”dacă nu știi încotro să ajungi, nici nu mai contează pe ce drum apuci”. Așa am mai învățat și eu ceva.

Dar, chiar dacă știu prea bine încotro am ales să mă îndrept, tot nu-mi iau hartă de intors la mine (unde, doamne-iarta-ma, să te mai intorci, că viața curge într-un singur sens. Și mai ai si brațele sufletului și minții încarcat cu daruri pretioase, cu care nu te poti duce în timpul în care ele nu existau. Nici nu le poți arunca. Le păstrezi a imbogățirea spiritului și mergi mai departe, cu lecțiile învățate. Mai ales că stralucesc a nestemate și a lucruri ce se spun că vor fi întamplate până sau, poate pe la următoarea intersecție).

Mă bazez pe ce am stabilit sau pe marcajele luminoase care s-au corporalizat prin anterioara intersectie. Doar că pe acolo s-au scurtcircuitat conexiunile și s-au zapacit în clipocire luminitele.

Brusc, imi dau eu seama că, de fapt, m-am apucat să merg din intersectie în intersectie, fără permis. Ouups, asta răsuna a infractiune. Desi, nu e decat o iluzie care, dinspre mine, se cere, se vrea și se poate calatori spre realitate.

M-am crezut pe campul de sanziene si bumbisoare, unde nu-i nevoie de indicatoare, nici de semafoare.
Că e de ajuns lumina zambetului aparut a recunoaștere și încrederea că privești înspre/dinspre aceeași direcție.

A, in titlu e vorba de ultima înainte de următoarea. Că tocmai am rasturnat peste nor o frantura de soare. spre înțelegere și acceptare.

Iar semnul de exclamare nu e strigăt a salvare, ci doar indicator de semnalizare că sunt pe avarie. Și, n-aș vrea să o tulesc la întamplare, din presupunerea neconfirmată ca aș putea doar să încurc traficul.

alta dimineata, altă respiratie

E rece dimineața asta nouă.
Copaci-s obosiți și stă să plouă.
Pe alei de ganduri nu se așterne nici un pas
Doar un ecou al umbrei unui glas.

Incremenit, și greu, și mut, te arunci în ziua care vine,
Povara nopții ramane așternută peste tine.
Și ai vrea sa spui tristetii sa te lase,
Că, din nisip, nu se clădesc în suflet case.

Oricat ai vrea să teși un fir de aer,
El se desprinde, nu se face caier,
Și te trezești jucându-te cu norii,
Până ce cocosii încep să strige zorii.

Asa mi-a venit, asa am scris. Mă paște un soi de regres în copilărie?
Bine, unii ar spune că  sunt la varsta cand mai degraba m-as teme de alunecare in senilitate.
In ultima vreme mă tot trezesc respirand adanc si reactionand de parca cineva imi spune brusc ”Bine, treci la loc! Ia-o de la capat”
Dar azi, respirația nu mai este mijloc de domolire a preaplinului bucuriei, ci oftat înaintea plansului.
Hei, e o zi din acelea în care trupul tau pare chinuit ca il pui să se miste cu mintea oprită în loc a refuz, ratacire și neputință de înțelegere.

Trec la loc. Fără nici o teama. Doar așteptare a momentului în care te simți pregătit pentru deslușirea direcției mersului mai departe.













marți, octombrie 09, 2012

Înfloresc grădinile - varianta autumnală

La începutul acestui an, prin primăvară, am refuzat să mai plantez și să îngrijesc semințe (ardei iuți, roșii și alte mirodenii) în ghiveci.
Probabil că mi-am zis eu că nu are nici un rost să mă prefac multumită cu un substitut (simulacru parcă e prea dur si strepezitor) de vis îngrămădit pe balcon.
Pe care tot il așteptam să se facă strat de grădină înfloritoare
De fapt e vorba despre un început de trezire,  în care incepi să te simți pregătit să închizi o ușă, despre care am scris deja.

Toamna asta a venit cu energie năvalnică și gust de primăvară. Și cu câmpuri alb-vesele de bumbișori.  Imi vine să cred că am dat în mintea cântecelor copilăriei, că îmi răsună a  ”Înfloresc grădinile”. 

Ar fi cazul să revin cu picioarele pe pământ, înainte de vreo căzătură zdravănă, fără coardă, parașută sau aripi?
Poate că da. Dar eu zic, mai bine nu. Mai jos de pamant unde pot să mai cad?
Că, dacă se va întampla să nu cad?
Am decis deja că merită să aflu. Pentru că speranța pare să învingă teama de presupuse răni peste alte răni.

luni, octombrie 08, 2012

Ora de (re)alfabetizare

După ce am descoperit (tot cu D!!!) câtă de vie, bogată și este litera D, am zis să revin la decizia inițială de a o lua pas cu pas cu noua, incitanta si savuroasa metodă de realfabetizare.
A: alinare, aspirație, ardoare, atracție, amețire, amețitoare, atenție, ascultare, armonie, angajament.... Pun binișor și cu grijă, să nu se înverșuneze întru niscaiva comportamente demonstrative, mai la distanță (iar D!), amăgire. Alte cuvinte, precum absurd, atrocitate nici nu încap în această poveste. Dar le tratez cu respectul cuvenit. Iar, un cuvânt precum anost s-a dus singur la colț, că a aruncat o privire și a văzut că nu are nici o șansă de instalare în centrul atenției.
Imi fuge gândul nerăbdător, prin asociere cu cele dintâi enumerate,  pe la solar (de la astru nu de la cușcute autobronzante), surâs, senzualitate, seriozitate, sens, soliditate, stabilitate (care, firesc se împletesc cu responsabilitate).

Și, uite așa, în loc să mă țin de gândul meu dintâi, am început să dansez frenetic prin alfabet ca printr-un câmp de bumbișori.

Hei.....pas cu pas, ai uitat? E o joacă serioasă asta! Bine, trec la loc. O iau de la capăt! Bag de seama că lectia asta este despre răbdare și mă trimite direct la...așteptare, asumare, acumulare și antrenare temeinică. :)

Povesti care încep cu D

Intr-una din zilele astea m-am trezit hotarată să reaiau alfabetul. Nu oricare alfabet, ci pe cel al iubirii. Cu toate rănile uitate și cu dorința de a mă bucura din nou. Cu adevărat și deplin.
De la început pana la sfarsit, literă cu literă.

De fapt cred că asta era dorința ascunsă. Să o iau de la început și, să sper, că de data asta ajung pana la ultima literă.

Nu știu dacă voi avea această șansă.
Dar, am inceput deja să mă gândesc la litera D, pentru că cineva mi-a spus că acolo încep poveștile.
Și, mi-a trecut prin minte, că poveștile de la litera D cuprind negresit cuvinte precum dar, daruire, darnicie, dor, durabil, dorință, dans, destin, devenire, dezvoltare, dragoste.

Și, pe când mă minunam și invidiam litera D pentru ce cuvinte frumoase a fost ea destinată să existe, au început să imi vină în minte si alte cuvinte: distrugere, daramare, demolare, durere, disperare, duritate.

Poveștile care încep D sunt rupte din viață - alternantă de întuneric și lumină, de ardere și renaștere.

duminică, octombrie 07, 2012

Certitudine în iluzie?

Nu e ciudat că, femeile, despre care se tot spune că sunt dornice și însetate de stabilitate și certitudine, se aruncă necondiționat în iluzii pe care le trăiesc până la ultima lovitură cu capul de realitatea plină de incertitudini?

Bine, poate nu e adevarat. Nu toate femeile. Poate, nici măcar, majoritatea femeilor. Nici, măcar, unele. Poate, e vorba doar de mine aici.

Da, in ultima vreme, am tot stat și am cernut cenușa unor gânduri, în încercarea de a închide o ușă care scârțîia și atârna într-o balama ruginită.
Când spun închis, spun scos din tâțâni și reconstruit spațiul rămas căscat a râsu plânsu.
Că, ce doamne iartă-mă să repari la o ușă prin care trec doar vorbe. Adică, aer. Adică, nimic. Pentru că am tot lăsat-o în așteptarea singurului, credeam eu, meșter potrivit să facă din această ușă o poartă spre un vis împlinit. Prin care să trecem mână în mână și inimă în inimă. Că așa tot suna planul proiectat. Suna a certitudine și s-a ruginit întru iluzie întreținută doar în mintea mea.

Toamna aceasta a venit cu altă iluzie, că am închis ușa și că sunt pregătită să văd ce alte ferestre se deschid.
Se va vedea dacă nu voi sfarși printr-o defenestrare.

Doar că, sunt nevoită să constat că am rămas cu aceeași tendință de a cauta certitudini prin aruncare în iluzii. M-am trezit că noul meu slogan este  ”Nu mai am timp de pierdut și nici emoții de risipit!”
Asta s-ar putea traduce și cu : vreau totul dintr-o dată aici și acum. Sau, vreau să știu înainte de decide dacă vreau sau nu să trăiesc experiența.

Dar nu e așa! Doar că mi-aș dori să se întâmple ceea ce mintea, sufletul și trupul meu sunt pregătite să trăiască - iubirea care se cere trăită și împărtășită.
Dar Universul nu e receptiv la revendicări! Și nici responsabil cu distribuirea perelor mălăiețe!
Lucrurile se întâmplă când  toate elementele necesare sunte puse în acord,  chiar dacă nu întotdeauna avem viziunea a cine, cum și când consideră că e timpul să se întâmple.

Respir adanc și mă pregătesc să calc pas cu pas, din intersectie în intersectie,  pe un drum deschis întâmplător în calea iluzoriei mele nevoi de magie și certitudine.
Related Posts Plugin for WordPress, Blogger...