România fierbe

Murim sau ne trezim! - unul dintre sloganurile care mi-a atras atenția din numeroasele și amestecatele mesaje ale mișcărilor din ultimele zile. Se pare că asta ne caracterizează ca nație, dar și ca indivizi aparținând acestui popor. Suferim în tăcere până se activează instinctul de supraviețuire. Că ne ajunge cuțitul la os, că se strânge funia în jurul gâtului, așteptăm până simțim că dacă nu facem ceva, murim.

E și o consecință a faptului că suntem lipsiți de lideri - oameni cu viziune care să trezească conștiința valorii și să ne orienteze  spre progres.
Răbdăm, înghițim, suferim, comentăm, facem haz de necaz,  ne retragem autistic într-o lume interioară, renunțăm la luptă în așteptarea unor vremuri mai bune. Până când?

Până când bătrânii flămânzi și umiliți ies în stradă. Pentru că cei tineri sunt oricum plecați din țară sau crescuți fără repere și valori sociale.

Trist și rușinos.

Dulce Românie

Intru să văd ce evenimente culturale sunt la început de an prin oraș. Lumea încă nu se dezmortise de urături, răcituri, fripturi, caltaboși,sarmale și toate celelalte.

Doamna de serviciu vorbea la telefon. Am salutat discret si am început să privesc afișele, astfel încât să transmit mesajul că am răbdare până termină convorbirea telefonică. Pe care o presupuneam a fi una de rezervare telefonică de bilete. Până încep să aud:
”taie carnea bucățele. Stii, cum ai văzut că fac eu. Pune totul în tigaia aia mare” Și tot așa, un mic instructaj de
Am zambit, sincer înțelegătoare, că, de oameni suntem, sunt si sarbatorile acuma.

Convorbirea se încheie, aud un ”Mă scuzați” timid, rostit mai mult de conveniență nu din convingere. Spun ce vreau, doamna începe sa strige un nume, semn că nu e singură prin agentie. Intr-un final,de după un colt, care, probabil dădea spre baie, apare a doua doamnă de serviciu (sa ne intelegem, de serviciu - în sensul ca era la muncă in ziua cu pricina) cu un prosop legat turban pe cap. Mai sincer jenată, dar totuși într-o stare de confort.

Cum să nu spui: ”Dulce, Românie, țara în care oamenii sunt calzi, apropiați, nu se formalizează prea tare.”
”Dulce Românie, fără protocol, reguli și constrângeri”.

Asta, cât de afli în aria artistică, dincolo de care zâmbetul dispare și te sufoci crispare, încrâncenare, revoltă. Până obosești și dai în resemnare.

Pe marginea fitness-ului

Vine un june la aerobic. Tinerel, frumușel, atletic. Nu suportă muzica dată prea tare. Îi place să se așeze în față și, găsește el o situare în spațiu, care să îl scoată din linia obișnuită a steppere-lor. El e deosebit și nonconformist. Are un întreg ritual de ”încălzire” și etalare a mușchilor. Se mișcă încet. Își ia haltera, așează greutățile, mai multe decât poate duce. O ridică și o coboară de câteva ori. Își încălzește, scutură mâinile și picioarele. Se mai apleacă, se mai îndoaie.

Vine antrenoarea. Una sau celaltă, depinde cine are program. Începe programul. Vânjosul nostru începe în forță. Antrenoarea îi face semn să nu lucreze cu greutăți. El ignoră această sugestie, pe care, îmi imaginez eu, o consideră ofensatoare.
Partea amuzantă acum urmează: după 10 minute, dă semne clare a ajuns la capătul puterilor. Abia așteaptă partea de lucru la sol. În sfârșit se poate odihni.

E suficient de tânăr, cât să îl tratezi cu un zâmbet îngăduitor.
Dar tot nu înțeleg cum nu reușește să își cunoască și să își admită limitele propriei rezistențe la efort. Pentru că schema se tot repetă de ceva vrene, cu același final.

Mult elan și rază scurtă de acțiune. Asta pare să descrie categoria ”Mă dau cocoș, până nu afli ce pot”