Nu în sensul în care să mă înconjor de oameni sau să mă arunc în vreo relație împinsă din spate de teama de acest sentiment. Sau de această stare.
Sunt perioade, multe și lungi în viața mea când am căutat-o, i-am fost recunoscătoare. Pentru că mi-a dat timp să mă regăsesc, sau să lenevesc, să mă rup de condiționările sociale, să-mi găsesc energia pentru a călători, de la marginea lumii mele, în mijlocul ei.
Singurătatea mi-e bună prietenă.
Pentru toate momentele în care am căutat-o, am savurat-o, am stat la șuete îndelungi cu mine însămi, sau afundată în gânduri, ale mele, sau ale altora, așternute prin cărți.
Pentru toate momentele când am căutat-o, pentru că nu simțeam nevoia să mă împart, în timp, gând și vorbă cu altcineva. Sau nu suportam prezența altcuiva, care m-ar fi putut (sau nu, cine știe) determina să nu mai fiu eu, să pun o mască sau măcar un zid dincolo de care nici cel/cea mai bun/ă prieten/ă nu ar fi avut acces.
Fie pentru că eram prea tristă, în suferință, și doream pur și simplu să zac în durerea mea.
Fie pentru că, se întâmplă și așa, să nu am chef să vorbesc, să zâmbesc, să fiu atentă, să răspund, să mă conformez unor convenții prescrise social.
Singurătatea nu m-a împiedicat să fac lucruri pe care mi le-am dorit sau mi-au plăcut.
Deși, bineînțeles că uneori mă cuprinde așa un val nostalgic despre ce frumos ar fi să împărtășesc cu cineva entuziasmul, bucuria, liniște, neliniștea vreunui moment care face singurătatea să devină stingheritoare, nesuferită, nedorită și neavenită. Dureroasă, chiar.
De la o vreme am apreciat-o și valorizat-o prin comparație cu...singurătatea în doi. O expresie banalizată prin folosire excesivă și în afara conștientizării depline a semnificației ei. Deși, e prezentă, există, e trăită de mulți.
Dar, da, am fost mereu convinsă, prin toti porii, prin toate sinapsele, si în miezul celulelor, că singurătatea în doi nu încape în nici o negociere cu mine, în nici o alegere.
Deși, ca să fiu sinceră, nu știu de ce, tot a fost nevoie să fixez acest lucru în conștiența mea prin trăire pe propria-mi piele. Mă și mir, zău că da, că pielea mea e tot catifelată și netăbăcită de ceea ce am tot pus-o să îndure.
Singurătate, buna mea prietenă, să nu fii tristă. Așa s-a întâmplat.
Pot să trăiesc cu tine, dar si fără tine.
Nici iubirea de tine, nici frica de tine nu îmi animă trăirile sau acțiunile.
Nu te chem, nu te cocoloșesc, nici nu te alung din vreo disperare.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu