Ajungi să pui eticheta miraculos pe...normalitate. E un gand pe care l-a mai frământat mintea mea.
Azi, mi-am amintit, cum în copilărie, lucrurile simple purtau mereu în ele un strop de miraculos. Și ceva magie. Și produceau atât de multă bucurie pură în sufletul nostru..
Și, poate că da, asta e ceea ce pierdem – capacitatea de a simți miraculosul din viața noastră.
În toate lucrurile simple, în întâmplările obișnuite, în banalul cotidian.
E un miracol (e uluitor, extraordinar, admirabil) că am mintea întreagă (asa zic eu, cine să mă contrazică?) și că mă pot bucura de ninsoare, de zăpadă, ca un copil (de exemplu). La fel de miraculos mi se pare să iubești, să te îndrăgostești cu memoria ștearsă de toate rănile, fără teama că vei suferi din nou. Doar amețit de magia care si-a găsit din nou calea să-ți deschidă inima în încredere și dăruire.
Și, dacă simt asta, nimic nu e pierdut!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu