Ca în mai multe orașe din țară, se apucară unii alții de reabilitat, de modernizat, de construit. Nu stau să judec momentul, calitatea sau viteza cu care se realizează toate.
Am dat să mă enervez de praf, de noroi, de zgomot, de haos, de șanțuri săpate în aceleași locuri pe unde, cu vreo doi ani în urmă, s-a mai trecut o dată cu excavatorul pentru construcția reabilitării. Am dat să mă lamentez, că cine știe cât va dura, că se anunță o iarnă lungă și grea. Mă mai întrebam și dacă cineva urmează totuși un plan, nu de alta, dar șanțurile astea par să răsară la întâmplare, pe unde a scăpat unul sau altul târnăcopul și nu mai speri că ele se vor întâlni în logica vreunui proiectant cu o viziune de ansamblu.
Nu m-a ținut mult enervarea.
Ba m-am trezit că încep să mă amuz, ba chiar să mă bucur, ca de o experiență interesantă.
Păi, nu-i așa? Nu e interesant să afli, văzând și pășind, pe ce variantă de drum vei ajunge la destinația ta?
Și, dacă petreci mai mult de oră pe unde ai tu treabă, nu ai certitudinea că vei parcurge drumul înapoi pe același traseu.
Pentru că de la o zi la alta, chiar o oră la alta, dai peste alte șanțuri, alte gropi, alte străzi închise.
La urma urmei e un exercițiu bun de ieșire din rutină, flexibilizare, și creșterea toleranței la incertitudine.
Că doar, până descopăr vreo vrajă prin care reconstrucțiile să se facă peste noapte, ce pot să fac decât să deschid perspective, atitudini și drumuri noi, diferite, în mine?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu