Căldură mare!

Un pahar cu apă vă rog! Unul cât oceanul, cât marea, măcar cât o cadă în trei laturi. Să pot scălda epiderma lipicioasă de fierbințeala. Că fierberea minții nimic nu o poate răcori. Un semndefoc însetat, ce paradox cu miez de tendință suicidară....
Ce putere au bărbații să ne încoroneze regine și apoi să ne trezim sclave? Sau, pot să mă întreb, ce slăbiciune ne îndeamnă să încoronăm un bărbat rege, și să-l regăsim tiran? Unde se pierde timpul când ne simțeam zeu și zeiță, dezlegând izvoare de fericire împărtășită, în Olimpul iubirii fără temeri și lupte.
Tăcerea e o armă pe care nu o pot înțelege. Mă sufoc fără cuvinte și fără mângâieri. Există un concept ”Stroke” aplicat ființei umane, care nu poate trăi în afara stimulilor, pozitivi sau negativi. Atenție, gratificație, atingere, complimentare, recunoaștere. În lipsa acestora ne mulțumim și cu critică, ironie și altele mai rele. Dar tăcerea, indiferența, ignorarea, ne aruncă în inexistență.
Ne urmărește povara culegerii mărului interzis. Cu ce ușurință ne aruncăm pe umeri mantia grea a vinovăției. ”Eu și numai eu am greșit”. Și când am crezut, și când am iertat, și când am sperat....Am greșit și când m-am trezit că disperarea își face loc în inima mea. Am greșit și când am aruncat ceața de pe ochi și am lăsat rațiunea să măsoare faptele tale.
Poate când aceste frământări se vor face cenușă pe rugul culpabilizării și a întrebărilor fără răspuns, va renaște iubirea. Fie doar și pentru a rămâne amintire.