Nu ştiu să mă fac înţeleasă! După cum nu ştiu cum să te fac înţeles minţii mele. Îţi scriu această scrisoare într-un loc în care tu nu ajungi niciodată, iubitule. Cu nesperanţa dintr-un film indian, că vântul îţi va aşeza în cale acest răvaş. Peste 1000 de ani, poate.
Cum să pun durerea mea în cuvinte? Nu mai reuşim să pornim la acel drum comun, despre care zile şi nopţi, ce s-au făcut ani, mi-ai picurat în auz, în sânge, în carne, în minte, picături de otravă. Aşa simt toate cuvintele tale frumoase acum. Otrăvitoare. Mi-au ţinut ochii deschişi de încântare dar orbi, mi-au hrănit foamea de iubire şi m-au ţinut nesătulă, mi-au întins limitele speranţei dincolo de orice raţiune. Acum sunt rătăcită pe un drum despre care îmi spui că e al nostru. Şi eu îl simt al nimănui. Ca în visul tău...primul care m-a aruncat în această iubire fără sfârşit. Cum se poate sfârşi ceva ce stă suspendat într-un perpetuă promisiune? Ai venit când ai dorit, ai plecat cât ai vrut, fără teama sau grija că mă vei pierde. Sunt pierdută, iubitule! Cu tine şi fără tine, sunt la fel de pierdută în acest vis pe care tu îl numeşti realitatea dragostei noastre rare, nepreţuite şi eterne. Pe care eu încep să îl trăiesc cu nelinişte, neputinţă şi ambivalenţa. Seamănă a coşmar. Coşmarul nostru drag, cum ai spune tu cu nonşalanţă, strivind cu o îmbrăţişare orice încercare de a reacţiona prin cuvinte. Aşa cum minimalizezi cauza furiei mele şi amplifici, în acest fel, exasperarea mea.
Nu ştiu ce lecţie de viaţă îmi este dată prin tine. Oare de asta, pentru că nu reuşesc să o desluşesc, pare că am intrat într-o buclă temporală? Foc, ardere, extaz, răbufnire, tăcere războinică, resemnare (a mea, nu a ta), vis şi...de la capăt. Ufffff! Afurisit tipar. De asta scriu aici, unde tu nu ajungi. Ca să rup acest tipar, în care tot eu îmi cer iertare prima, asta dacă tu decizi că merit această îndurare, apoi tu spui cât de mult înţelegi, ce mare dreptate am dar cât de adânc suferi, cât de nesfârşt mă iubeşti şi o luăm de la capăt, prin labirintul pe care noi ni-l facem din ce în ce mai întortocheat. Păstrez într-un colţ de minte toate lucrurile minunate care se întâmplă între noi şi prin noi. Le las neatinse de această tristeţe a pragului de care ne tot izbim. Îl vom trece împreună sau se va transforma în zidul plângerii noastre?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu