Unde să fugi de tine...

Uneori ceea ce simțim ne copleșește atât de intens, încât ajungem să simțim că doar fuga ne poate scăpa de
toată povara din sufletul nostru.

Poți să fugi de tine, fără tine?...

Oriunde vei fugi (în muncă, în alt oraș, în altă țară, în pustiu....) ceea ce porți în tine, ca pe o rană deschisă te va însoți. Și, chiar, dacă o vreme ti se va părea că începe să se cicatrizeze, e suficient un cuvânt, un loc, o imagine, să aducă toată în prezent, cu toată forța emoțiile care scot la iveală amintirea, aduc la suprafață durerea. Și rana ta se deschide din nou. Și iar vrei să fugi...

Dar cât poți fugi de tine?

Nu poți spera să faci să dispară ceea ce s-a întâmplat. E nevoie să faci ceva pentru a trăi cu ceea ce s-a întâmplat. Poți să începi prin a te opri din fugă. Și să stai în fața a ceea ce te face să fugi. Orice ar fi: durere, furie, neputință, vinovăție - sau un amestec nedeslușit încă de sentimente, gânduri și amintiri.

Ca într-o confruntare. Nu ca într-o luptă. Sau trântă. Pentru că, atâta vreme cât fugi, oricum e o luptă nedreaptă, în care tu intri considerandu-te înfrânt.

Ca într-un început de dialog.

Nu e ușor. Că încep să îți tremure lacrimile în gât, să ți se taie picioarele, să îți stea inima în loc și mintea să se întunece. Pot eu să știu se simte fiecare? Nu e ușor. Poate fi chiar groaznic de greu chiar și gândul unei astfel de confruntări.

Orice ai simți, rămâi acolo. Și vezi ce se întâmplă. Atât cât poți. Un pas dacă faci, ea nu va mai fi o fantasmă nedefinită. Incovoiat, îngenuncheat să fii, cât vei putea sta așa? Ai nevoie de aer, de lumină, de mers, de râs, de atingerea celorlalti, de iubire. Te vei îndrepta, te vei ridica, te vei simți în stare să stai față în față cu suferința ta. Și vei învăța cum să pășești mai departe.

Privește-o în ochi și spune-i că ai hotărât să nu mai fugi.  Că vrei să afli cum poți să îți iei rămas bun de la ea, suferința care te face să pribegești sângerând prin pustiu.

Chiar dacă nu va dispărea. Ea va rămâne parte din tine, din trecutul tău. Dar, nu te va hăitui în fugă de tine. Nu te va însângera pe neașteptate. Te va lăsa să te simți și capabil să te bucuri de ceea ce ești, și devii, în fiecare zi.

Iar, dacă te mai întrebi ce puteai face mai mult, mai bine sau altfel...
Îmbrățișează-te pe tine cel de atunci, cu multă dragoste. Și spune-i ce crezi tu cel de acum despre el sau despre ce s-a întâmplat. S-ar putea să descoperi că ai făcut tot ce ce puteai face.
Fii cel mai bun prieten al tău. Privește-te din afară și spune-ți ce i-ai spune celui mai bun prieten al tău.
Si, oricum,  e timpul pentru ceea ce poti face acum. Și pentru iertare. Iartă-te și pe tine. Și pentru iubire. Începe prin a te iubi din nou pe tine.

Nu putem trăi încercând să schimbăm trecutul. Putem să acceptăm. Să învățăm. Să mergem mai departe.

Unde să fugi de tine, fără tine....

Mi-am amintit azi, nu întâmplător, cum forța revelatoare a acestui gand”unde tot fug de mine?” m-a oprit și m-a ajutat să merg mai departe. Dar, e adevărat, că fiecare e nevoit să își parcurgă propriul travaliu al unei pierderi. Cum știe, cum poate, cu orice consideră că îl ajută. Dar fuga nu face decat să te ducă departe de vindecare, iertare, iubire. Dar asta e doar ceea ce am ajuns să simt, să gândesc prin experiența mea, așa e. Am vrut să împărtășesc aceste gânduri, aici la marginea lumii. Iar această împărtășire, este poate cel mai mic  lucru pe care îl pot face. Dar și cel mai bun,  singurul lucru pe care il pot face, aici și acum).