alta dimineata, altă respiratie

E rece dimineața asta nouă.
Copaci-s obosiți și stă să plouă.
Pe alei de ganduri nu se așterne nici un pas
Doar un ecou al umbrei unui glas.

Incremenit, și greu, și mut, te arunci în ziua care vine,
Povara nopții ramane așternută peste tine.
Și ai vrea sa spui tristetii sa te lase,
Că, din nisip, nu se clădesc în suflet case.

Oricat ai vrea să teși un fir de aer,
El se desprinde, nu se face caier,
Și te trezești jucându-te cu norii,
Până ce cocosii încep să strige zorii.

Asa mi-a venit, asa am scris. Mă paște un soi de regres în copilărie?
Bine, unii ar spune că  sunt la varsta cand mai degraba m-as teme de alunecare in senilitate.
In ultima vreme mă tot trezesc respirand adanc si reactionand de parca cineva imi spune brusc ”Bine, treci la loc! Ia-o de la capat”
Dar azi, respirația nu mai este mijloc de domolire a preaplinului bucuriei, ci oftat înaintea plansului.
Hei, e o zi din acelea în care trupul tau pare chinuit ca il pui să se miste cu mintea oprită în loc a refuz, ratacire și neputință de înțelegere.

Trec la loc. Fără nici o teama. Doar așteptare a momentului în care te simți pregătit pentru deslușirea direcției mersului mai departe.