Incredere sau naivitate?

Unde se termină încrederea și unde începe naivitatea?

Mă gândeam că, dintotdeauna am avut în mine această trăsătură (stabilă) de încredere necondiționată.
Și, la fel, dacă era să fie vreo inadvertență cu iz de mistificare sau înșelare a realității, ea ieșea singură, în calea mea, fără să o caut, să scotocesc după ea, ori să pun întrebări a îndoială.
Era de-a dreptul amuzant câteodată.
Uneori, mi se întâmplă să spun (unor copii, mai mici sau mai mari, cu glas tare, dar și adulților, dacă e nevoie, cu alte cuvinte).
E te cred. Am încredere în tine.  În cel mai rău caz, se va dovedi că sunt naivă, dar nu mincinoasă.

Copiii îmi spun ce e de spus, indiferent ce e de spus, cu scantei de luminițe în ochi și liniște, dintr-o dată matură,  în glas.
Încrederea pe care cei din jur ți-o acordă, neconditionat, te ajută să te regăsești, să te arăți, sa te reconstruiești, să crești Așa simt. O fi naivitate?
E bine să trăiești în încredere. Te scutește de multă frământare și de energie prematur ori inutil perturbată. Pentru că lucrurile se îndreaptă toate spre lumină. Și, acolo, dacă e cazul, vei putea să fii trist, dezamagit, revoltat sau suferi.

Dacă trăiești în umbră, când să mai vezi sau să te mai bucuri de căldura soarelui?

Cred că  exasperez (la modul prietenesc ironic amuzant)  unii dragi oameni, cum intru eu în orice interacțiune acordând încredere, cu convingerea că oamenii sunt buni și sinceri. Sau măcar de bună credință. În sensul că ei chiar nu mint, nu încearcă să mă inducă în eroare,  doar că încă nu au găsit conectarea  întru autencitate.

(După cum, altii sau toti aceia, mă întampină cu zambete condescendente când mă văd aspirand, utopic sau idealist, la o lume simplă și dreaptă).

Pentru adulți, completarea, spusă sau nespusă dacă nu e ceruta, ar fi: Eu cred că așa simți, sau crezi, gândești. Înțeleg (sau mă strădui, încerc să înțeleg) realitatea ta și ce te-a adus la ceea ce ești acum. Important e ce faci cu tine mai departe. Eu, ca oricine vrea să se trezească, am doar responsabilitatea alegerilor mele.

Așa simt, că darul asta cu care m-am trezit, e o binefacere. Încredere și sinceritate oferite necondiționat.
Până la momentul în care sunt în situația de a judeca dacă nu cumva am trecut granița spre naivitate.

Nu prin ce asociatie de idei, mi-am reamintit de această poezie. (după cum nu stiu prin ce asociatie de idei mi-a venit sa aștern aceste ganduri. Om sunt si eu, iar conectarea totală la sine e un drum greu de construit. Lung, cât o viata de om)

Am crescut?
Ana Blandiana

Am crescut? Suntem oameni maturi?
Câte mii de nuanţe putrezesc o culoare...
Dragi şi ridicole, departe sunt zilele
Când lumea o-mpărţeam în buni şi răi.
Am devenit puternici scăldându-ne-n derută
Precum în apa Stixului Ahil,
Dar de călcâiul vulnerabil încă
Atârnă soarta universului întreg.
E totul grav. Şi înţelegem totul.
De-acum va trece timpul neschimbat.
Ne dă de gol adolescenţi doar lipsa
Înţeleptei spaime de moarte.