Fără etichete...



 Cred (in sensul de sunt convinsă) în magia, puterea și energia cuvintelor.
Fiecare cuvințel, o dată rostit (chiar și gandit, dacă ar fi să mergem mai adânc, dar asta e altă direcție, acum să ne concentrăm pe subiect, ca să cumva să uit de unde și încotro am plecat :) ) rostogolește, mai explicit sau simbolizat, un mesaj.
Putem să ne ghidăm după aparent simpla și neprețuita înțelepciunea populară ”gura păcătosului adevăr grăiește”. Sau putem să căutăm înțelegerea în unele psiho, astro sau alte spirituale științe.

Oricum, e cazul să fim atenți sau să ne lăsăm atenționați de cei care ne pun oglinzi sau statii de reflecție și amplificare în calea celor rostite. Pentru că s-ar putea să ne scape vreun mesaj al sinelui către sine. Ca să nu mai vorbim de cele orientate spre terți.

Eu fac mereu asta. Știu că funcționează.

Deci, știu, cred, simt  importanța, valoare, magia și energia cuvintelor.

Doar că, acum sunt mai preocupată să iau în considerare, spre evitare,  niște efecte perverse.
Uneori, dar nu e vina lor, cuvintele au prostul obicei să funcționeze precum etichetele.
Le aplici frumușel pe o frunte (nu de borcan!) și apoi nu mai privești dincolo de ea. Consideri că informațiile preconcepute stabilesc o realitate care nu mai necesită aprofundare, nuanțare sau redefinire, configurare a conținut descris prin individualitate și unicitate).

De exemplu, dacă pui cuiva eticheta de puternic(ă) cât de mare e probabilitatea să accepți că orice om, deci și acela etichetat, are dreptul să fie vulnerabil, protejat, alintat, tratat cu grijă și sensibilitate.(asta e cu..directie :))
E valabil pentru orice se mai poate scrie, într-o gamă diversă,  pe o etichetă - prost, inteligent, timid, perfect, mincionos, integru, dur, blând etc etc etc

Când pui eticheta - ți-ai închis singur ușa în nasul parcurgerii drumului pentru adevarata cunoștere a celuilalt. Și, ți-ai limitat comportamentul față de aceasta prin raportare la etichetă. Ca să nu mai vorbim că, săracul cel îmborcănat, e supus unui efort mare de a se manifesta așa cum nu scrie pe etichetă. Așa de mare, că în unele cazuri se lasă cu lehamite și ajustare nedreaptă la cele inscriptionate

Mai rău, dacă folosești benzi autoadezive, de cuprindere generalizatoare a lumii în etichete de genul ”toți, toate, niciodată, întotdeauna” ajungi să nu mai fii atent la realitatea individualizată în fiecare. O fi mai ușor pentru situațiile în care avem nevoie de justificare de obicei a amarului adunat din eșecuri sau dezamagiri, când căutăm vinovați.

Nici măcar vrabiile sau verzele ori bumbișorii sau altele care, la o privire grăbită dau impresia de similitudine până la identic, nu suportă  să fie considerate toate la fel.

Ceea ce mă preocupă acum e să nu las nici o etichetă să mă bage în vreun borcănaș (nici nu cred ca s-ar găsi vreunul pe măsura mea!).

Iar când eu resping un cuvânt (nu vorbesc aici despre complimente; pe acestea le primesc firesc cu un multumesc) despre care se crede/presupune/simte că mi s-ar potrivi, o fac pentru că mi-aș dori să nu aduc la viață realitatea preconținută (in sens de preconcepută) în el. Nu vreau să spun ca sunt...asa sau altfel, pentru că nu vreau să deschid drumul situațiilor în care eu sunt nevoită să mă comport asa. Sună așa, a credință animistă în spiritul viu al cuvintelor și capacitatea lor de a crea realități.

Hai să studiem întâi conținutul apoi să asamblăm tabloul. Și, la urmă, dacă ne ajută, ne bucură, ne folosește la ceva putem să denumim și bucățelele, să dăm un titlu întregului.

Etichetele iti refuză posibilitatea de a deveni ceea ce poți tu să devii, de a te de recrea, restructura, reconfigura. Te fac să înțepenești într-o stare. Iar ființei umane i-a fost dată șansa reinventării permanente. (nu una mistificatoare, ci în sensul dezvoltării dinamice).

Da, vreau să mă bucur de acestă șansă dată ființei umane. Are cineva de lipit vreo etichetă pentru asta?

Zi frumoasă, în felul unic a ceea ce simte fiecare!