Vine un june la aerobic. Tinerel, frumușel, atletic. Nu suportă muzica dată prea tare. Îi place să se așeze în față și, găsește el o situare în spațiu, care să îl scoată din linia obișnuită a steppere-lor. El e deosebit și nonconformist. Are un întreg ritual de ”încălzire” și etalare a mușchilor. Se mișcă încet. Își ia haltera, așează greutățile, mai multe decât poate duce. O ridică și o coboară de câteva ori. Își încălzește, scutură mâinile și picioarele. Se mai apleacă, se mai îndoaie.
Vine antrenoarea. Una sau celaltă, depinde cine are program. Începe programul. Vânjosul nostru începe în forță. Antrenoarea îi face semn să nu lucreze cu greutăți. El ignoră această sugestie, pe care, îmi imaginez eu, o consideră ofensatoare.
Partea amuzantă acum urmează: după 10 minute, dă semne clare a ajuns la capătul puterilor. Abia așteaptă partea de lucru la sol. În sfârșit se poate odihni.
E suficient de tânăr, cât să îl tratezi cu un zâmbet îngăduitor.
Dar tot nu înțeleg cum nu reușește să își cunoască și să își admită limitele propriei rezistențe la efort. Pentru că schema se tot repetă de ceva vrene, cu același final.
Mult elan și rază scurtă de acțiune. Asta pare să descrie categoria ”Mă dau cocoș, până nu afli ce pot”
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu