Sunt momente când, fără nici o legătură cu contextul parcurs al realității, totul dispare în jurul meu. O fracțiune de secundă, în care nu știu dacă inima mea se oprește sau bate prea tare. Ca în visele acelea, în care cazi, fără să știi de unde și unde. Cazi si te oprești...trezindu-te. Cad și îmi vine să mă întind pe jos, cu un singur gand. Să te sun, sa te chem. Mă intorc ca din vis si incerc sa imi amintesc ce m-a facut să plec... Un fel de a spune. De fapt, eu nu am plecat nicaieri. Nici tu nu ai plecat. Eu nu am mai stat in calea ta. Iar tu nu mi-ai mai iesit în drum.
Cand mintea mea e trează, știu ca ăsta a fost cel mai intelept lucru. Cand inima mea zvacneste a dor devastator, se revoltă pe minte si o face...proastă. Mintea ii intoarce sec un... "Facem o echipa buna: o minte proastă și o inimă nebună".
Cum să le faci să se înteleagă? Pentru că, în momentele de pace fiecare șoptește celeilalte: "Ai dreptate"
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu