Ar fi mai bine nici să întrebi cine sunt.
Primește-mă doar și învață-mă de de rost,
Mulțumește-te cu faptul că sunt.
Nici numele meu nu are importanță,
Literele din el se pot ușor amesteca
Și să capete noi înțelesuri.
Primește-mă doar, învăță-mă pe de rost,
Strigă-mă cu numele iubirii.
Habar nu aveam că mintea mea mai păstrează aceste gânduri din joaca de-a poezia, de demult...
Îmi vine să răscolesc să găsesc și caietul străvechi pe care le-am așternut. Dacă l-oi mai fi păstrat pe undeva.
Ce știam, atunci, în vremurile imemoriale ale adolescenței, în care trăiam iubirea doar prin povestea personajelor din romanele de dragoste?
Ce știam și am uitat?
Ce am uitat și se cere întors în înțelegerea celei care am devenit acum?
Sau, poate ar fi mai potrivit să întreb, ce ar fi timpul să uit și să las să rămână doar pretext de zâmbet duios pentru mine, cea din alt timp ?....
Deși, dacă mi-am amintit aceste rânduri tocmai pentru că în ceea ce simt acum, iubirea este, pur și simplu o stare, de sine stătătoare, liberă și la ea acasă în sufletul meu?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu