Eu, din alt timp...

Într-o clipă,
Viața ta
S-a spulberat
Ca nisipul
Purtat de furtună în pustiu.

Fir de nisip
Peste fir de nisip se așează
Și orice formă
Durează
Doar atât
Cât să te amăgești
Că trăiești.

Te scufunzi în somn
Ca în moarte -
Singura ce îți poate aduce uitarea

Dar visul tău te învăluie în spaime,
Te sufocă,
Purtându-te într-o lume fragmentată
În mii de bucăți
Amestecate.
Imagini de oglindă
Din care se revarsă
Amintiri
Ce nu-ți aparțin.
Pentru că ele vin
Dintr-un prezent,
dinspre un viitor
Ce nu mai poate fi.

Se pare că în ultima vreme retrăiesc fragmente din mine, din alte timpuri, din tot timpul de când sunt pe pâmânt.
Le las să iasă la iveală. Mă contopesc, retrăiesc, încerc să găsesc sensul pentru care ele au fost destinate să reapară cu atâta forță, claritate dar fără răni noi.
Sunt două (două erau, le-am unit eu acum sub semnul aceluiași timp și aceleiași trăiri) fragmente din mine, de la sfârșitul unui an în care nu am mai fost pe deplin în viață. Când lumea din mine și din afara mea era spulberată de moarte, încețoșată, fără repere.
Și, da, poată mă mână și gândul că ar putea să fie un fel de a mă arăta cum nu mă arăt de obicei, celor care mă știu, nu mă știu, ca și celor care nu vor să mă știe sau nu mă vor ști niciodată.

 Aici, la marginea lumii, unde pot să spun, să mă povestesc pe mine, cea care am fost, cea care sunt. Fără un gând, fără teamă,  fără așteptări, fără să doară.

Magia unei fotografii

Nu am știut, atunci cand  când am primit-o, că fotografia asta e magică.
Mi-a plăcut, că era veselă și jucăușă.
Am pus-o pe desktop și a rămas acolo, să-mi aducă aminte, din când în când,  povestea din care ea a sosit. Semn că povestea, într-un fel se deapănă, fără să știu unde, dar ea îmi spunea că nu sunt într-o halucinație. Doar într-un vis.

Apoi, am început să observ, fascinată, cum își schimbă culorile, noapte și zi.
Dimineața, pare că soarele răsare din lap-topul meu.
Intr-o după-amiaza înnorată am privit la poză, iar în momentul în care ochii mi s-au oprit pe lumina jucăușă dintre petalele margaretuțelor albastre, jur, că lumina s-a strecurat printre nori și s-a întors în raze jucăușe printre  jaluzelele de la geamul meu.
Dacă mă prinde noaptea la calculator, iar lumina e stinsă, margaretuțele se îmbracă în umbre, iar lumina prinsă în jocul ei de-a v-ați ascunselea printre petale, devine așa, o palpâire de albastru electric.
Aproape încep să mă mir că albinuța stă nemișcată și că nu aud nici un bâzâit.

Doamne, cât de năucă pot să fiu, să simt atâta magie într-o imagine a unor simple margaretuțe albastre?
Vai mie!

O simplă întâmplare

Da, ce frumoase sunt întâlnirile simple. Și cum, dacă ești atent, îți oferă o cale mai ușoară către o semnificație pe care tu, apoi poți să o transferi spre alte întâmplări, spre alte lucruri care își așteaptă semnificarea întru înțelegere, acceptare și integrare în ceea ce poți deveni. În fiecare zi.

Ieri, în vestiar, după ora de aerobic, atentă doar la despachetarea împachetarea proprie, simt îndreptată spre mine o voce precipitată dar foarte clară și energică:

V-am văzut în primăvară! Arătați excelent. Am ridicat privirea în direcția vocii, am zâmbit și am mulțumit persoanei din fața mea, firesc, conștientă că, cine m-a revăzut acum, după ce m-a văzut în primăvară, ar putea avea așa o reacție.

Dar ea a trecut peste mulțumescul meu, neimportant în ceea ce s-a declanșat în ea, și continuat ce avea de spus, în aceeași respirație: Gata, vin constant la antrenamente. Și, nu mai mănânc nici o prăjitură!

Din inerție și, incompletă înțelegere a rolului meu în această întâmplare am mai continuat și eu: Chiar nici o prăjitură? Nu e bine. Dar, da, e o hotărâre bună să vii constant la sală.

M-am oprit brusc cu sfaturile ”experte”. Mi-a cerut cineva vreun sfat? Era vorba despre mine aici? Nici pomeneală.
Eu am fost doar așezată, din întâmplare (!)  în fața privirii ei, în calea gândului ei, poate descurajat, poate indecis, neconturat,  poate lipsit de forța energiei motivaționale, poate mai puțin capabil să își proiecteze mental o imagine asupra rezultatului final și să pornească să parcurgă drumul, pas cu pas, cu atenție, bucurie și fără încrâncenare. Ca să nu te oprească din drum, eșecurile, pașii derapați sau blocați.

Coincidența (sigur, aia neîntâmplătoare) a făcut ca eu, în momentul ăla să fiu...clenciul de care gândul ei avea nevoie pentru zdruncinarea întru (re)configurare. Sau cel puțin întru nouă motivare.

Iaca așa, m-am trezit eu factor motivațional, vorba unei prietene!

Dar, nu era vorba despre mine, deși ego-ul meu s-a dedulcit într-un sentiment de satisfacție dat de confirmarea venită din senin, necerută, a ceva ce știam prea bine.

Ihmm, azi m-am surprins că mă uit să o văd în sală. Dar așa cum nu am fost cauză a trezirii ei, nu am nici responsabilitatea a ceea ce face cu ce s-a trezit sau descoperit în ea. Nu-i așa?
Tot ce pot să fac, e să îmi văd de descoperirile mele. Și de decantarea semnificațiilor care îmi sunt destinate.
(Deși cineva, mi-a spus de curând că mă pricep și la diluări, dar pentru că nu aveam în reprezentare toate înțelesurile cuvântului, încă nu am reflectat suficient.)

Între vis și realitate

Ai câteodată un vis, atât de intens, atât de real....
Unul dintre acelea despre care, de undeva, dintr-un colțișor al rațiunii tale neadormite, ești conștient că e doar un vis, din care te vei trezi. Și, totuși, rămâi, atât cât poți în acel vis. Pentru că el îți oferă căldură, lumină, te face să te simți viu, fericit.
Și, uneori, visul continuă și cu ochii deschiși. Pentru că, așa îți aminteși, așa ai și intrat în el, tot cu ochii deschiși. Totul în jurul tău se estompează, funcționezi în real la limita automatismelor. Ceilalți te suspectează că ai luat-o raznă, că ești în vreo suferință, sar cu întrebări să te ajute, te scutură a trezire sau îți reproșează că te-ai schimbat....
Și ție nu îți pasă, fugi de toate, îți îmbrățișezi, îți protejezi, îți crești visul cum știi mai bine. Să nu te trezești, să nu fii nevoit să te gândești, să nu îl faci să dispară, să nu îl pierzi, să nu fii tu cea (sau cel, dar eu vorbesc doar despre mine acum) care oprește visul să curgă, să devină realitate.
Dar știi, în sufletul tău știi că te îndrepți spre momentul trezirii. Pentru că prea des te îneacă plânsul de care nu știai că te mai poate surprinde. Și prea des zambetele se împletesc cu tristețe.

Te trezești și, ce faci mai departe?
Ce poți să faci, decât să te reconctezi la lumea dinaintea intrării în vis?
Chiar și așa, cu sufletul greu și pasul tremurător.
Că doar, în vis, pasul tău era sigur și sufletul tău luminos.
Când începi să te trezești, te simți, de parcă înveți din nou mersul pe jos.

Nu știu câți pași dezgoliți de vis voi avea puterea să fac azi.

Daaaaaa, e clar, visez că m-am trezit!
E ca atunci când îți adormi rațiunea și treci dintr-un vis în altul.
În visul asta - am simtit toată durerea celuilalt ca fiind o nedreptate care mi se face mie! (vai mie, ce păcat o fi asta și cum voi fi pedepsită pentru că l-am făptuit?)

Dar, pentru că m-am trezit, știu că nu e așa. Că altceva e de deslușit aici. Și, nu știu dacă visul asta a fost întru deslusirea mea. Se prea poate, ca în încalcitele (asa ne par nouă) ițe ale unui alt plan nevăzut, neînțeles, eu am fost aleasă să fiu un fel de... mijloc pentru pasul mai departe al altcuiva. În călătoria dinspre durere și viață.

Dacă aș fi bună, suficient de bună, aș crede și m-aș bucura că am fost aleasă pentru asta.
Dar, eu știu, întâmplările nu sunt date să fie  pentru iluminarea doar a unuia dintre cei implicați.
Decât dacă am fost...aruncată dintr-o interferență ciudată, stranie, un bruiaj de frecvență a unor universuri paralele într-o întâmplare care nu-mi era destinată. Decât dacă am fost o confuzie, o eroare. Dar nici asta nu poate fi doar o coincidență golită de semnificație....

Îmbrățișarea vântului...

Astăzi mă las îmbrățișată de vânt. Îi ascult fiecare sunet, ii respir adierea. Nu întind mâna decât ca să îl simt strecurându-se, învăluindu-se, îndepărtându-se...
Ce atingere clară. Și caldă. Și vie.
Nu e un vis. Dacă ar fi, m-aș visa eoliană. Sau măcar vreo moară de vânt.
Dar, eu mă simt ca un clopoțel de vânt ce știe că freamătul ascuns în el va glăsui a cântec doar din atingerea vântului.