România fierbe

Murim sau ne trezim! - unul dintre sloganurile care mi-a atras atenția din numeroasele și amestecatele mesaje ale mișcărilor din ultimele zile. Se pare că asta ne caracterizează ca nație, dar și ca indivizi aparținând acestui popor. Suferim în tăcere până se activează instinctul de supraviețuire. Că ne ajunge cuțitul la os, că se strânge funia în jurul gâtului, așteptăm până simțim că dacă nu facem ceva, murim.

E și o consecință a faptului că suntem lipsiți de lideri - oameni cu viziune care să trezească conștiința valorii și să ne orienteze  spre progres.
Răbdăm, înghițim, suferim, comentăm, facem haz de necaz,  ne retragem autistic într-o lume interioară, renunțăm la luptă în așteptarea unor vremuri mai bune. Până când?

Până când bătrânii flămânzi și umiliți ies în stradă. Pentru că cei tineri sunt oricum plecați din țară sau crescuți fără repere și valori sociale.

Trist și rușinos.

Dulce Românie

Intru să văd ce evenimente culturale sunt la început de an prin oraș. Lumea încă nu se dezmortise de urături, răcituri, fripturi, caltaboși,sarmale și toate celelalte.

Doamna de serviciu vorbea la telefon. Am salutat discret si am început să privesc afișele, astfel încât să transmit mesajul că am răbdare până termină convorbirea telefonică. Pe care o presupuneam a fi una de rezervare telefonică de bilete. Până încep să aud:
”taie carnea bucățele. Stii, cum ai văzut că fac eu. Pune totul în tigaia aia mare” Și tot așa, un mic instructaj de
Am zambit, sincer înțelegătoare, că, de oameni suntem, sunt si sarbatorile acuma.

Convorbirea se încheie, aud un ”Mă scuzați” timid, rostit mai mult de conveniență nu din convingere. Spun ce vreau, doamna începe sa strige un nume, semn că nu e singură prin agentie. Intr-un final,de după un colt, care, probabil dădea spre baie, apare a doua doamnă de serviciu (sa ne intelegem, de serviciu - în sensul ca era la muncă in ziua cu pricina) cu un prosop legat turban pe cap. Mai sincer jenată, dar totuși într-o stare de confort.

Cum să nu spui: ”Dulce, Românie, țara în care oamenii sunt calzi, apropiați, nu se formalizează prea tare.”
”Dulce Românie, fără protocol, reguli și constrângeri”.

Asta, cât de afli în aria artistică, dincolo de care zâmbetul dispare și te sufoci crispare, încrâncenare, revoltă. Până obosești și dai în resemnare.

Pe marginea fitness-ului

Vine un june la aerobic. Tinerel, frumușel, atletic. Nu suportă muzica dată prea tare. Îi place să se așeze în față și, găsește el o situare în spațiu, care să îl scoată din linia obișnuită a steppere-lor. El e deosebit și nonconformist. Are un întreg ritual de ”încălzire” și etalare a mușchilor. Se mișcă încet. Își ia haltera, așează greutățile, mai multe decât poate duce. O ridică și o coboară de câteva ori. Își încălzește, scutură mâinile și picioarele. Se mai apleacă, se mai îndoaie.

Vine antrenoarea. Una sau celaltă, depinde cine are program. Începe programul. Vânjosul nostru începe în forță. Antrenoarea îi face semn să nu lucreze cu greutăți. El ignoră această sugestie, pe care, îmi imaginez eu, o consideră ofensatoare.
Partea amuzantă acum urmează: după 10 minute, dă semne clare a ajuns la capătul puterilor. Abia așteaptă partea de lucru la sol. În sfârșit se poate odihni.

E suficient de tânăr, cât să îl tratezi cu un zâmbet îngăduitor.
Dar tot nu înțeleg cum nu reușește să își cunoască și să își admită limitele propriei rezistențe la efort. Pentru că schema se tot repetă de ceva vrene, cu același final.

Mult elan și rază scurtă de acțiune. Asta pare să descrie categoria ”Mă dau cocoș, până nu afli ce pot”

Jamie Oliver

Mi-a căzut în mână biografia lui Jamie Oliver. Un personaj pitoresc, plin de farmec. Așa mi s-a părut când l-am descoperit, la primele lui filmulețe transmise și în România. Îmi plăceau nonșalanța lui, bucuria cu care gătea, viteza și lejeritatea cu care măsura din ochi, din palmă, ingredientele. Și, de ce să nu recunosc, este și tare drăgălaș. Apoi, am început să apreciez proiectele de schimbare a stilului alimentar al copiilor din Marea Britanie și America. Il admir pentru tenacitatea cu care își urmărește scopul, pentru implicarea emoțională, credința și energia investite în acțiunile lui.

Am citit că, în copilărie, la școală, a fost considerat un copil cu nevoi speciale. Și, fără să vreau, m-am gândit, ce destin ar fi avut acest copil dacă s-ar fi născut în România? Ar fi fost ”orientat” către o școală specială. Atât de specială, încât reușește să anihileze orice șansă a unui astfel de copil de a-și descoperi și dezvolta vreun talent, vreo pricepere, vreo abilitate. În cele din urmă îi frânge șansa de a se simți demn, util și dorit în lume.

De fapt, nu doar învățământul special reușește acest lucru. Se pare că și cel ”normal”, dacă ne uităm la bac și la cât de dezorientați sunt tinerii din ziua de azi (oau, sună, de parcă aș avea 100 de ani)

Ei, Jamie, oare știi cât de norocos ești că ai venit pe lume, într-o familie și într-o țară, în care educația se face cu iubire. Acea iubire, care oferă încredere, libertate de explorare, învățare orientată spre dezvoltarea de competențe emoționale, sociale și practice. Sună complicat abstract această frază? Eu cred că sună a iubire. Părintele iubitor, profesorul dedicat, societatea sănătoasă, știu cum să desfacă aceste noțiuni abstracte în acțiuni simple.

toleranță și acceptare

Mă uimește felul în care, indiferent de mediul de proveniență, copiii au parte de modele de intoleranță. Se cultivă ideea că ceva te face mai bun decat celălalt. Ar fi amuzant, dacă nu ar fi trist, să vezi astfel de manifestări.

Cred că în familie, dar și în școală se cultivă această atitudine. Chiar dacă ești sărac, celălalt e mai sărac decât tine. Dacă tu ești isteț, celălalt sigur e mai puțin isteț decât tine, pentru că are mai puține haine sau pielea lui e ușor mai închisă la culoare.
Dacă un elev e mai timid, mai tăcut, mai încet la activități sportive, el va râmâne în ultima bancă. E nevoie de un adult care să încurajeze răbdarea celorlalți de a asculta, de a permite și acelui copil să se exprime. Să descurajeze lipsa de toleranță, tendința de a ironiza. Simultan, să încurajeze copilul timid, să se manifeste. Fie și greșind, ca să aibă din ce învăța.

Cel mai mult mă întristează credința unor dascăli că măsura educației e dată de cuantumul salariului. Pot înțelege, până la un anumit punct. Până la punctul în care văd copii care înfloresc atunci când cineva crează în jurul lor, pentru ei, fie și pentru un minut, o oră, o săptămână, o oază de toleranță. Și mai văd ceva. Văd copii care se descoperă mai bogați atunci când înțeleg că fiecare are locul lui sub soare.