Jamie Oliver

Mi-a căzut în mână biografia lui Jamie Oliver. Un personaj pitoresc, plin de farmec. Așa mi s-a părut când l-am descoperit, la primele lui filmulețe transmise și în România. Îmi plăceau nonșalanța lui, bucuria cu care gătea, viteza și lejeritatea cu care măsura din ochi, din palmă, ingredientele. Și, de ce să nu recunosc, este și tare drăgălaș. Apoi, am început să apreciez proiectele de schimbare a stilului alimentar al copiilor din Marea Britanie și America. Il admir pentru tenacitatea cu care își urmărește scopul, pentru implicarea emoțională, credința și energia investite în acțiunile lui.

Am citit că, în copilărie, la școală, a fost considerat un copil cu nevoi speciale. Și, fără să vreau, m-am gândit, ce destin ar fi avut acest copil dacă s-ar fi născut în România? Ar fi fost ”orientat” către o școală specială. Atât de specială, încât reușește să anihileze orice șansă a unui astfel de copil de a-și descoperi și dezvolta vreun talent, vreo pricepere, vreo abilitate. În cele din urmă îi frânge șansa de a se simți demn, util și dorit în lume.

De fapt, nu doar învățământul special reușește acest lucru. Se pare că și cel ”normal”, dacă ne uităm la bac și la cât de dezorientați sunt tinerii din ziua de azi (oau, sună, de parcă aș avea 100 de ani)

Ei, Jamie, oare știi cât de norocos ești că ai venit pe lume, într-o familie și într-o țară, în care educația se face cu iubire. Acea iubire, care oferă încredere, libertate de explorare, învățare orientată spre dezvoltarea de competențe emoționale, sociale și practice. Sună complicat abstract această frază? Eu cred că sună a iubire. Părintele iubitor, profesorul dedicat, societatea sănătoasă, știu cum să desfacă aceste noțiuni abstracte în acțiuni simple.

toleranță și acceptare

Mă uimește felul în care, indiferent de mediul de proveniență, copiii au parte de modele de intoleranță. Se cultivă ideea că ceva te face mai bun decat celălalt. Ar fi amuzant, dacă nu ar fi trist, să vezi astfel de manifestări.

Cred că în familie, dar și în școală se cultivă această atitudine. Chiar dacă ești sărac, celălalt e mai sărac decât tine. Dacă tu ești isteț, celălalt sigur e mai puțin isteț decât tine, pentru că are mai puține haine sau pielea lui e ușor mai închisă la culoare.
Dacă un elev e mai timid, mai tăcut, mai încet la activități sportive, el va râmâne în ultima bancă. E nevoie de un adult care să încurajeze răbdarea celorlalți de a asculta, de a permite și acelui copil să se exprime. Să descurajeze lipsa de toleranță, tendința de a ironiza. Simultan, să încurajeze copilul timid, să se manifeste. Fie și greșind, ca să aibă din ce învăța.

Cel mai mult mă întristează credința unor dascăli că măsura educației e dată de cuantumul salariului. Pot înțelege, până la un anumit punct. Până la punctul în care văd copii care înfloresc atunci când cineva crează în jurul lor, pentru ei, fie și pentru un minut, o oră, o săptămână, o oază de toleranță. Și mai văd ceva. Văd copii care se descoperă mai bogați atunci când înțeleg că fiecare are locul lui sub soare.

Plec, mă întorc...

Cand fac alegerea proastă? Când plec sau când mă întorc?

Plec pentru că mi se pare inacceptabilă o iubire trăită doar în arderea clipei de pasiune. Bine, sunt ore, zile, momente, nu clipe. Dar ce mai contează, când ajungi mereu în același punct? În punctul în care dorești mai mult. Și pentru că nu e mai un mai mult pe care îl ceri, ci unul care ți se povestește. Tu asculți, sorbi cuvintele, absorbi visul, care, la un moment dat se cere împlinit, concretizat. Acesta este momentul când așteptarea cuminte și înțelegătoare explodează în furie revendicativă. Te-aisăturat să aștepți să primești ceea ce consideri că ți se cuvine. Limanul tihnit pe care visul să devină realitate.

Mă întorc pentru că, după zile, săptămâni sau luni de fierbere a disperării, a tristeții, a furiei, a dorului, ajung la concluzia că nu fac decat să risipesc timpul și energia.

Pentru că nu mă pot rupe de tine. Pentru că fiecare celulă a mea crede în dragostea ta. Și în sinceritatea ta. Doar că nu am ajuns la acel moment în care să mă pot despărți de felul în care mă faci să mă simt. În care să aleg cu mintea nu cu inima.

Mă întorc, când sunt pregătită să mai dau o șansă acestui vis devină realitate? Nu! mă întorc, când mă simt pregătită să renunț la acest vis. Când simt că furia mea, tristețea mea, disperarea mea s-au tocit. Și că au rămas doar dorul, iubirea, acceptarea.

Mă întorc când sunt pregătită să nu cred mai mult. Pentru a mă bucura deplin de ceea am împreună cu tine. Și nu e puțin. Nici de ajuns. Dar e ceva ce merită ars până la cenușă.

dor de arde

Sunt momente când, fără nici o legătură cu contextul parcurs al realității, totul dispare în jurul meu. O fracțiune de secundă, în care nu știu dacă inima mea se oprește sau bate prea tare. Ca în visele acelea, în care cazi, fără să știi de unde și unde. Cazi si te oprești...trezindu-te. Cad și îmi vine să mă întind pe jos, cu un singur gand. Să te sun, sa te chem. Mă intorc ca din vis si incerc sa imi amintesc ce m-a facut să plec... Un fel de a spune. De fapt, eu nu am plecat nicaieri. Nici tu nu ai plecat. Eu nu am mai stat in calea ta. Iar tu nu mi-ai mai iesit în drum.

Cand mintea mea e trează, știu ca ăsta a fost cel mai intelept lucru. Cand inima mea zvacneste a dor devastator, se revoltă pe minte si o face...proastă. Mintea ii intoarce sec un... "Facem o echipa buna: o minte proastă și o inimă nebună".

Cum să le faci să se înteleagă? Pentru că, în momentele de pace fiecare șoptește celeilalte: "Ai dreptate"

Iar praf

E săptămâna stersului de praf. Cum l-oi fi lasat sa se astearna? În spatiu virtual, ca si în cel fizic.
Numai pe amintiri nu se asterne. Probabil pentru că sunt prea vii, prea recente. Cât timp mai e nevoie să treacă, până să se liniștească furia, dorul, tristețea, furia. Furia e cea care marchează trecerea prin atâtea stări. Ea năvălește, și mai intensă, când mă apropii de iertare, ori când memoria mea scoate la iveală momentele de bucurie, de plăcere, de duioșie.

Cât timp e nevoie să treacă? Ce gând mă poate ajuta. Nu vreau să uit? Nu vreau să spun bun rămas. Nu vreau să încep același drum.
Ce vreau? Asta e mai greu de definit. Deocamdată încep ziua, ștergând praful.