Împrietenirea cu apa - o altă lecție de viață

Frumusețea lecțiilor învățate este că rămân în tine, măcar în miez, măcar în firul de unde știi că, oricând, poți să parcurgi drumul înainte înapoi și ești conștient din ce punct e nevoie sau vrei sau poți să o iei de la capăt.

Asta e o lecție pe care am primit-o în dar, într-o experiență de împrietenire cu apa. E adevărat,  într-un moment de grație, ca orice moment în care are loc întâlnirea dintre ceea tu ești pregătit să trăiești,să oferi,  cu ceea ce ești gata să primești și ceea ce îți este oferit.

Cu apa așa e!

Important este să rămâi conștient de limitele tale și să nu cazi în capcana aroganței sau a unui fals sentiment de atotputernicie și omnipotență  în fața naturii.
Nu poți să arzi  etapele sau să crezi că dacă știi unde e capătul drumului poți sări direct acolo.

Da, ceea ce știu acum, e că, în orice moment te apucă iar bâzdâgul nesiguranței, fricii, controlului, neîncrederii, durerii, poți să te oprești, să respiri și să o iei de capăt, de acolo de unde știi deja, că simți dorință, încredere, bucurie. Sau, măcar de acolo de unde te simți liniștit și împăcat cu tine.

Iz de sărbători....

”Mă duc acasă de sărbători!”  îmi spunea un prieten, cu glasul încărcat de freamăt născut din promisiunea căldurii ce-l va înconjura, pe care o va primi în curând.

M-am bucurat pentru el. Și i-am urat din suflet, dar nu suficient în cuvinte, nici nu cred că avea nevoie, să simtă, să trăiască, să respire, să se încarce de această trăire.

Mai târziu o scânteie mi s-a aprins în gând întru înțelegerea a ceea ce simțeam, de câteva zile, fără să pot pune în cuvinte.

Da, asta e ce îmi bătea la ușa trăirii ce se cerea pusă în cuvinte - eu nu mai am nici o...acasă.
Și nici un loc spre care să pornesc cu nerăbdare, cu freamăt și bucurie. Nici un loc în care să mă aștepte căldura din sobă, îmbrățișarea caldă a celor care te iubesc orice ai fi.

Că, într-un fel, am străbătut drumul până la marginea ultimă a...singurătății.
De aici încolo, ce să faci, unde să înaintezi, unde să te întorci?
Rămân și mă privesc ca într-o imagine apărută pe o apă înghețată.
Pentru că trăirea să nu devină spaimă ferecată în adânc.

Ciudat, nu mă doare, nu mă sperie, nici o disperare nu se revarsă lacrimi. 

ora de recapitulare - 4

4. ”Nu vă îngrijorați de ziua de mâine, căci ziua de mâine se va îngrijora de ea însăși. Ajungă-i zilei necazul ei”.

Să trăiești fiecare zi, pe rând, nu e o lecție ușor de însușit.

Ne aducem creierul la marginea imploziei sub presiunea gândurilor iraționale, ne risipim echilibrul în emoții sumbre, istovitoare, imaginându-ne scenarii, făcând planuri, căutând soluții la presupuse probleme din viitor, chiar dacă ele par că au un miez în prezent.

Ne așezăm singuri săbii deasupra capului, avem grijă să urcăm bolovani de sare pe colțuri de dulap, pe streșini.
Suntem creativ și efervescenți în direcția apărărilor, ne lăsăm mânați de iluzia controlului.

Dar, dacă ești atent, viața îți dă ocazia să constați că, de la o zi la alta, orice situație capătă noi perspective. Uneori, ea se transformă prin apariția unor elemente care conduc spre un deznodământ la care nici nu te-ai gândit.

Alteori, chiar dispare din...actualitatea nevoii, impulsului, ipotezei.

Dacă nu ți s-a pierdut  umorul, răsufli ușurat și te amuzi de câte griji, de câtă frământare, de câtă energie ai consumat...
Dacă rămâi în această atitudine, de încredere,  relaxare interioară și umor, reușești să trăiești fiecare zi pe rând, într-o stare care te eliberează de crispare, încrâncenare, disperare și neputință.

Asta nu te va feri de evenimente neplăcute, nefericite, dar te va scuti de trăirea lor înainte de a se întâmpla.

Anul acesta așa a început pentru mine sub semnul incertitudinii și a lucrurilor (mă rog, situații, relații...) ajunse în capăt de linie.

Cu siguranță, am avut nevoie de asta ca să învăț cu adevărat,  să fiu în stare, din interior spre exterior, dinspre simțire spre gândire, să las lucrurile să își urmeze cursul, iar eu să fiu prezentă în acest curs.

Ora de recapitulare - 2 și 3 (în 1 )

2. Nimic nu e întâmplător. Fiecare întâlnire (cu o persoană, cu o situație) are o semnificație în sensul devenirii tale.

Și dacă nu reușești să deslușești acel sens, ce poți să faci?
Rămîi în ea, te detașezi de ea, sau te păcălești, umpli un spațiu gol în mintea ta cu vreo concluzie care să îți facă suportabilă neînțelegerea?

Sau accepți lucrurile ca atare și mergi mai departe cu gândul că nu, încă nu ești pregătit să vezi, să înțelegi, să trăiești.
E și asta o alegere, cu condiția să o faci treaz și responsabil, să îți (re)cunoști și să îți accepți limitele. Sau, mai bine zis să accepți, conștient și responsabil, consecințele alegerii tale de a trăi în cu descoperiri de sine pe care nu vrei să le lași să intre pe drumul transformării de sine.

Punțile de înțelegere și trăire deschise în calea ta nu sunt întotdeauna ușor de găsit, clar de văzut, sau inevitabil așezate sub pasul tău.

Mai devreme sau mai târziu, ceea ce e dat să se întâmple, se va întâmpla.
Ceea ce ești pregătit să aduci în pragul conștienței tale, va scânteia.
Ceea ce ești pregătit să primești,  să înțelegi, să trăiești, va lumina o nouă cale pe drumul devenirii tale.

3. Când ceva se termină, se termină.
Azi, simt nevoia să nuanțez acest adevăr:
Până nu se termină în mintea, în sufletul, în simțirea ta, nu s-a încheiat.

Ora de recapitulare - 1

Ce recapitulez, azi?
De fapt, rememorez, aparent fără legătură cu vreo nevoie actuală.

1. Să-ți propui, sau să crezi că tu poți schimba pe cineva este o utopie. Ca să nu spun cea mare prostie. Nimeni nu poate schimba pe nimeni. 

Orice tip de relație,  mai ales cele din sfera celor de cuplu, intră pe cale de disoluție, când, unul sau altul dintre cei doi, e mânat, de la început sau dintr-o anumită etapă, de această tendință reconstructiv-reparatorie a celuilalt.
Când unul sau altul intră în relație cu acest gând iluzoriu, că are capacitatea de a schimba sau dreptul de a pretinde vreo schimbare celuilalt, relația devine terenul unor lupte cu efecte distrugătoare, în ambele tabere instituite ca părți aflate în război.

Când, te auto-înscăunezi în rolul de reparator-salvator al celuilalt, nici nu știi cum și când te trezești aruncând în capul celuilalt reproșuri și acuzații de nerecunoștință și lipsă de apreciere, punându-i în cârcă responsabilitatea unor alegeri care sunt ale tale.

Doar ceea ce se trezește în tine ca nevoie firească de transformare, în sensul devenirii proprii, nu a ajustării la  la ceea ce ți se cere în vreun fel sau altul.
Uneori, doar îți imaginezi că ți se cere, pornind de la presupuneri, pe care nu consideri necesar să le verifici.
Uităm, sau nici nu înțelegem,  că realitatea din mintea noastră nu e neapărat realitatea din mintea celuilalt.
Uităm, sau nici nu înțelegem,  că rădăcina propriilor noastre reacții, comportamente, se cere căutată în nevoile noastre emoționale, nu ale celuilalt.

Tocmai mi-a venit în minte imaginea unui univers populat de cioplitori în piatră, fiecare dând cu dalta în stânga și în dreapta, în orice piatră îi iese în cale, dintr-un fals sentiment că menirea ta e să îi re-creezi pe ceilalți după chipul și asemănarea cine știe căror imagini din mintea ta. Sau, să te ajusteți pe tine după vreun cerut sau necerut pat a lui Procust.

Se tot spune că drumul corect al transformărilor reciproce pornește de la întrebarea ”Ce poți, ce simți,  ce ești  dispus să schimbi la tine, în tine, pentru devenirea ta, nu pentru celălalt?

Oricine ar fi celălalt! În libertate și conștiință de sine, nu în supunere din frică sau dintr-o proastă înțelegere a ființei și rolului tău.