alta dimineata, altă respiratie

E rece dimineața asta nouă.
Copaci-s obosiți și stă să plouă.
Pe alei de ganduri nu se așterne nici un pas
Doar un ecou al umbrei unui glas.

Incremenit, și greu, și mut, te arunci în ziua care vine,
Povara nopții ramane așternută peste tine.
Și ai vrea sa spui tristetii sa te lase,
Că, din nisip, nu se clădesc în suflet case.

Oricat ai vrea să teși un fir de aer,
El se desprinde, nu se face caier,
Și te trezești jucându-te cu norii,
Până ce cocosii încep să strige zorii.

Asa mi-a venit, asa am scris. Mă paște un soi de regres în copilărie?
Bine, unii ar spune că  sunt la varsta cand mai degraba m-as teme de alunecare in senilitate.
In ultima vreme mă tot trezesc respirand adanc si reactionand de parca cineva imi spune brusc ”Bine, treci la loc! Ia-o de la capat”
Dar azi, respirația nu mai este mijloc de domolire a preaplinului bucuriei, ci oftat înaintea plansului.
Hei, e o zi din acelea în care trupul tau pare chinuit ca il pui să se miste cu mintea oprită în loc a refuz, ratacire și neputință de înțelegere.

Trec la loc. Fără nici o teama. Doar așteptare a momentului în care te simți pregătit pentru deslușirea direcției mersului mai departe.

Înfloresc grădinile - varianta autumnală

La începutul acestui an, prin primăvară, am refuzat să mai plantez și să îngrijesc semințe (ardei iuți, roșii și alte mirodenii) în ghiveci.
Probabil că mi-am zis eu că nu are nici un rost să mă prefac multumită cu un substitut (simulacru parcă e prea dur si strepezitor) de vis îngrămădit pe balcon.
Pe care tot il așteptam să se facă strat de grădină înfloritoare
De fapt e vorba despre un început de trezire,  în care incepi să te simți pregătit să închizi o ușă, despre care am scris deja.

Toamna asta a venit cu energie năvalnică și gust de primăvară. Și cu câmpuri alb-vesele de bumbișori.  Imi vine să cred că am dat în mintea cântecelor copilăriei, că îmi răsună a  ”Înfloresc grădinile”. 

Ar fi cazul să revin cu picioarele pe pământ, înainte de vreo căzătură zdravănă, fără coardă, parașută sau aripi?
Poate că da. Dar eu zic, mai bine nu. Mai jos de pamant unde pot să mai cad?
Că, dacă se va întampla să nu cad?
Am decis deja că merită să aflu. Pentru că speranța pare să învingă teama de presupuse răni peste alte răni.

Ora de (re)alfabetizare

După ce am descoperit (tot cu D!!!) câtă de vie, bogată și este litera D, am zis să revin la decizia inițială de a o lua pas cu pas cu noua, incitanta si savuroasa metodă de realfabetizare.
A: alinare, aspirație, ardoare, atracție, amețire, amețitoare, atenție, ascultare, armonie, angajament.... Pun binișor și cu grijă, să nu se înverșuneze întru niscaiva comportamente demonstrative, mai la distanță (iar D!), amăgire. Alte cuvinte, precum absurd, atrocitate nici nu încap în această poveste. Dar le tratez cu respectul cuvenit. Iar, un cuvânt precum anost s-a dus singur la colț, că a aruncat o privire și a văzut că nu are nici o șansă de instalare în centrul atenției.
Imi fuge gândul nerăbdător, prin asociere cu cele dintâi enumerate,  pe la solar (de la astru nu de la cușcute autobronzante), surâs, senzualitate, seriozitate, sens, soliditate, stabilitate (care, firesc se împletesc cu responsabilitate).

Și, uite așa, în loc să mă țin de gândul meu dintâi, am început să dansez frenetic prin alfabet ca printr-un câmp de bumbișori.

Hei.....pas cu pas, ai uitat? E o joacă serioasă asta! Bine, trec la loc. O iau de la capăt! Bag de seama că lectia asta este despre răbdare și mă trimite direct la...așteptare, asumare, acumulare și antrenare temeinică. :)

Povesti care încep cu D

Intr-una din zilele astea m-am trezit hotarată să reaiau alfabetul. Nu oricare alfabet, ci pe cel al iubirii. Cu toate rănile uitate și cu dorința de a mă bucura din nou. Cu adevărat și deplin.
De la început pana la sfarsit, literă cu literă.

De fapt cred că asta era dorința ascunsă. Să o iau de la început și, să sper, că de data asta ajung pana la ultima literă.

Nu știu dacă voi avea această șansă.
Dar, am inceput deja să mă gândesc la litera D, pentru că cineva mi-a spus că acolo încep poveștile.
Și, mi-a trecut prin minte, că poveștile de la litera D cuprind negresit cuvinte precum dar, daruire, darnicie, dor, durabil, dorință, dans, destin, devenire, dezvoltare, dragoste.

Și, pe când mă minunam și invidiam litera D pentru ce cuvinte frumoase a fost ea destinată să existe, au început să imi vină în minte si alte cuvinte: distrugere, daramare, demolare, durere, disperare, duritate.

Poveștile care încep D sunt rupte din viață - alternantă de întuneric și lumină, de ardere și renaștere.

Certitudine în iluzie?

Nu e ciudat că, femeile, despre care se tot spune că sunt dornice și însetate de stabilitate și certitudine, se aruncă necondiționat în iluzii pe care le trăiesc până la ultima lovitură cu capul de realitatea plină de incertitudini?

Bine, poate nu e adevarat. Nu toate femeile. Poate, nici măcar, majoritatea femeilor. Nici, măcar, unele. Poate, e vorba doar de mine aici.

Da, in ultima vreme, am tot stat și am cernut cenușa unor gânduri, în încercarea de a închide o ușă care scârțîia și atârna într-o balama ruginită.

Când spun închis, spun scos din tâțâni și reconstruit spațiul rămas căscat a râsu plânsu.

Că, ce doamne iartă-mă să repari la o ușă prin care trec doar vorbe. Adică, aer. Adică, nimic. Pentru că am tot lăsat-o în așteptarea singurului, credeam eu, meșter potrivit să facă din această ușă o poartă spre un vis împlinit. Prin care să trecem mână în mână și inimă în inimă. Că așa tot suna planul proiectat. Suna a certitudine și s-a ruginit întru iluzie întreținută doar în mintea mea.

Toamna aceasta a venit cu altă iluzie, că am închis ușa și că sunt pregătită să văd ce alte ferestre se deschid.
Se va vedea dacă nu voi sfarși printr-o defenestrare.

Doar că, sunt nevoită să constat că am rămas cu aceeași tendință de a cauta certitudini prin aruncare în iluzii. M-am trezit că noul meu slogan este  ”Nu mai am timp de pierdut și nici emoții de risipit!”
Asta s-ar putea traduce și cu : vreau totul dintr-o dată aici și acum. Sau, vreau să știu înainte de decide dacă vreau sau nu să trăiesc experiența.

Dar nu e așa! Doar că mi-aș dori să se întâmple ceea ce mintea, sufletul și trupul meu sunt pregătite să trăiască - iubirea care se cere trăită și împărtășită.

Dar Universul nu e receptiv la revendicări! Și nici responsabil cu distribuirea perelor mălăiețe!
Lucrurile se întâmplă când  toate elementele necesare sunte puse în acord,  chiar dacă nu întotdeauna avem viziunea a cine, cum și când consideră că e timpul să se întâmple.

Respir adanc și mă pregătesc să calc pas cu pas, din intersectie în intersectie,  pe un drum deschis întâmplător în calea iluzoriei mele nevoi de magie și certitudine.