Certitudine în iluzie?

Nu e ciudat că, femeile, despre care se tot spune că sunt dornice și însetate de stabilitate și certitudine, se aruncă necondiționat în iluzii pe care le trăiesc până la ultima lovitură cu capul de realitatea plină de incertitudini?

Bine, poate nu e adevarat. Nu toate femeile. Poate, nici măcar, majoritatea femeilor. Nici, măcar, unele. Poate, e vorba doar de mine aici.

Da, in ultima vreme, am tot stat și am cernut cenușa unor gânduri, în încercarea de a închide o ușă care scârțîia și atârna într-o balama ruginită.

Când spun închis, spun scos din tâțâni și reconstruit spațiul rămas căscat a râsu plânsu.

Că, ce doamne iartă-mă să repari la o ușă prin care trec doar vorbe. Adică, aer. Adică, nimic. Pentru că am tot lăsat-o în așteptarea singurului, credeam eu, meșter potrivit să facă din această ușă o poartă spre un vis împlinit. Prin care să trecem mână în mână și inimă în inimă. Că așa tot suna planul proiectat. Suna a certitudine și s-a ruginit întru iluzie întreținută doar în mintea mea.

Toamna aceasta a venit cu altă iluzie, că am închis ușa și că sunt pregătită să văd ce alte ferestre se deschid.
Se va vedea dacă nu voi sfarși printr-o defenestrare.

Doar că, sunt nevoită să constat că am rămas cu aceeași tendință de a cauta certitudini prin aruncare în iluzii. M-am trezit că noul meu slogan este  ”Nu mai am timp de pierdut și nici emoții de risipit!”
Asta s-ar putea traduce și cu : vreau totul dintr-o dată aici și acum. Sau, vreau să știu înainte de decide dacă vreau sau nu să trăiesc experiența.

Dar nu e așa! Doar că mi-aș dori să se întâmple ceea ce mintea, sufletul și trupul meu sunt pregătite să trăiască - iubirea care se cere trăită și împărtășită.

Dar Universul nu e receptiv la revendicări! Și nici responsabil cu distribuirea perelor mălăiețe!
Lucrurile se întâmplă când  toate elementele necesare sunte puse în acord,  chiar dacă nu întotdeauna avem viziunea a cine, cum și când consideră că e timpul să se întâmple.

Respir adanc și mă pregătesc să calc pas cu pas, din intersectie în intersectie,  pe un drum deschis întâmplător în calea iluzoriei mele nevoi de magie și certitudine.

România fierbe

Murim sau ne trezim! - unul dintre sloganurile care mi-a atras atenția din numeroasele și amestecatele mesaje ale mișcărilor din ultimele zile. Se pare că asta ne caracterizează ca nație, dar și ca indivizi aparținând acestui popor. Suferim în tăcere până se activează instinctul de supraviețuire. Că ne ajunge cuțitul la os, că se strânge funia în jurul gâtului, așteptăm până simțim că dacă nu facem ceva, murim.

E și o consecință a faptului că suntem lipsiți de lideri - oameni cu viziune care să trezească conștiința valorii și să ne orienteze  spre progres.
Răbdăm, înghițim, suferim, comentăm, facem haz de necaz,  ne retragem autistic într-o lume interioară, renunțăm la luptă în așteptarea unor vremuri mai bune. Până când?

Până când bătrânii flămânzi și umiliți ies în stradă. Pentru că cei tineri sunt oricum plecați din țară sau crescuți fără repere și valori sociale.

Trist și rușinos.

Dulce Românie

Intru să văd ce evenimente culturale sunt la început de an prin oraș. Lumea încă nu se dezmortise de urături, răcituri, fripturi, caltaboși,sarmale și toate celelalte.

Doamna de serviciu vorbea la telefon. Am salutat discret si am început să privesc afișele, astfel încât să transmit mesajul că am răbdare până termină convorbirea telefonică. Pe care o presupuneam a fi una de rezervare telefonică de bilete. Până încep să aud:
”taie carnea bucățele. Stii, cum ai văzut că fac eu. Pune totul în tigaia aia mare” Și tot așa, un mic instructaj de
Am zambit, sincer înțelegătoare, că, de oameni suntem, sunt si sarbatorile acuma.

Convorbirea se încheie, aud un ”Mă scuzați” timid, rostit mai mult de conveniență nu din convingere. Spun ce vreau, doamna începe sa strige un nume, semn că nu e singură prin agentie. Intr-un final,de după un colt, care, probabil dădea spre baie, apare a doua doamnă de serviciu (sa ne intelegem, de serviciu - în sensul ca era la muncă in ziua cu pricina) cu un prosop legat turban pe cap. Mai sincer jenată, dar totuși într-o stare de confort.

Cum să nu spui: ”Dulce, Românie, țara în care oamenii sunt calzi, apropiați, nu se formalizează prea tare.”
”Dulce Românie, fără protocol, reguli și constrângeri”.

Asta, cât de afli în aria artistică, dincolo de care zâmbetul dispare și te sufoci crispare, încrâncenare, revoltă. Până obosești și dai în resemnare.

Pe marginea fitness-ului

Vine un june la aerobic. Tinerel, frumușel, atletic. Nu suportă muzica dată prea tare. Îi place să se așeze în față și, găsește el o situare în spațiu, care să îl scoată din linia obișnuită a steppere-lor. El e deosebit și nonconformist. Are un întreg ritual de ”încălzire” și etalare a mușchilor. Se mișcă încet. Își ia haltera, așează greutățile, mai multe decât poate duce. O ridică și o coboară de câteva ori. Își încălzește, scutură mâinile și picioarele. Se mai apleacă, se mai îndoaie.

Vine antrenoarea. Una sau celaltă, depinde cine are program. Începe programul. Vânjosul nostru începe în forță. Antrenoarea îi face semn să nu lucreze cu greutăți. El ignoră această sugestie, pe care, îmi imaginez eu, o consideră ofensatoare.
Partea amuzantă acum urmează: după 10 minute, dă semne clare a ajuns la capătul puterilor. Abia așteaptă partea de lucru la sol. În sfârșit se poate odihni.

E suficient de tânăr, cât să îl tratezi cu un zâmbet îngăduitor.
Dar tot nu înțeleg cum nu reușește să își cunoască și să își admită limitele propriei rezistențe la efort. Pentru că schema se tot repetă de ceva vrene, cu același final.

Mult elan și rază scurtă de acțiune. Asta pare să descrie categoria ”Mă dau cocoș, până nu afli ce pot”

Jamie Oliver

Mi-a căzut în mână biografia lui Jamie Oliver. Un personaj pitoresc, plin de farmec. Așa mi s-a părut când l-am descoperit, la primele lui filmulețe transmise și în România. Îmi plăceau nonșalanța lui, bucuria cu care gătea, viteza și lejeritatea cu care măsura din ochi, din palmă, ingredientele. Și, de ce să nu recunosc, este și tare drăgălaș. Apoi, am început să apreciez proiectele de schimbare a stilului alimentar al copiilor din Marea Britanie și America. Il admir pentru tenacitatea cu care își urmărește scopul, pentru implicarea emoțională, credința și energia investite în acțiunile lui.

Am citit că, în copilărie, la școală, a fost considerat un copil cu nevoi speciale. Și, fără să vreau, m-am gândit, ce destin ar fi avut acest copil dacă s-ar fi născut în România? Ar fi fost ”orientat” către o școală specială. Atât de specială, încât reușește să anihileze orice șansă a unui astfel de copil de a-și descoperi și dezvolta vreun talent, vreo pricepere, vreo abilitate. În cele din urmă îi frânge șansa de a se simți demn, util și dorit în lume.

De fapt, nu doar învățământul special reușește acest lucru. Se pare că și cel ”normal”, dacă ne uităm la bac și la cât de dezorientați sunt tinerii din ziua de azi (oau, sună, de parcă aș avea 100 de ani)

Ei, Jamie, oare știi cât de norocos ești că ai venit pe lume, într-o familie și într-o țară, în care educația se face cu iubire. Acea iubire, care oferă încredere, libertate de explorare, învățare orientată spre dezvoltarea de competențe emoționale, sociale și practice. Sună complicat abstract această frază? Eu cred că sună a iubire. Părintele iubitor, profesorul dedicat, societatea sănătoasă, știu cum să desfacă aceste noțiuni abstracte în acțiuni simple.